proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Ilie era un om dârz. Bolov?nos, cu mâini cr?pate de munc? ?i o privire t?ioas?, vorbea pu?in ?i ap?sat. Nu-i pl?ceau vorbele goale, nici oamenii care le rostesc. Era aspru, dar nu r?u. Se izolase cu bun? ?tiin??, alegând s? tr?iasc? acolo unde al?ii veneau doar s? moar?.
Cimitirul era privat, cump?rat de el cu ani în urm?, când nimeni nu mai voia s? se ocupe de mor?ii satului. Îl îngrijea ca pe o gr?din? t?cut?, cu respect ?i disciplin?. Cuno?tea fiecare metru de p?mânt, fiecare cruce, fiecare mormânt. Nimic nu se s?pa f?r? s? treac? prin mâna lui. Era gropar, paznic, constructor ?i supraveghetor. Dar mai presus de toate, era locuitor.
?i-a construit casa chiar în mijlocul cimitirului, peste ?ase locuri de veci pe care le cump?rase pentru sine. Nu le-a folosit. Nu le-a vândut le-a acoperit cu beton ?i le-a p?strat. Erau ca o garan?ie pentru lini?tea sa. Casa era simpl?, cu o pivni?? care cobora între cele ?ase morminte goale. Acolo î?i ?inea uneltele, gândurile ?i t?cerile.
Ilie nu era singur. El avea o echip? cu patru oameni. Ace?tia erau tot timpul t?cu?i, eficien?i, mereu prezen?i. Nimeni nu ?tia de unde veneau sau unde dormeau. Nu vorbeau cu nimeni. Doar lucrau. Se spunea c? nu ie?eau niciodat? din cimitir. C? erau acolo de când Ilie construise casa. C? erau parte din ea.
Pentru Ilie, cimitirul era lini?tea. Dincolo de gard era o lume care îl speria o lume gr?bit?, g?l?gioas?, plin? de frici ?i de minciuni. Aici, între cruci, era adev?r. Iar adev?rul nu minte.
Noaptea, Ilie ie?ea pe verand? ?i privea stelele. Nu se gândea la moarte, ci la echilibru. La cum fiecare mormânt e o poveste încheiat?, iar fiecare cruce e o promisiune de lini?te. Nu se sim?ea singur,se sim?ea acas?.
Într-o zi, lini?tea s-a fisurat.
A venit Ana, o femeie din sat, care c?uta un loc de veci pentru mama ei. Ultima dorin?? a b?trânei fusese s? fie îngropat? într-un loc ferit, departe de lume. Ana auzise de cimitirul lui Ilie ?i venise s? cear? ajutor.
Ilie a refuzat. Nu mai avea locuri, sau cel pu?in a?a spunea.
„Dar ave?i ?ase locuri sub cas?,” a insistat Ana.
Ilie a privit-o lung. „Sunt ocupate.”
„De cine?”
„De mine. De ce-am pierdut.”
Ana nu a în?eles. A început s? vin? zilnic, s? stea la poarta cimitirului, s? vorbeasc? cu echipa lui Ilie, s? cerceteze. A aflat c? cele ?ase locuri nu fuseser? niciodat? folosite. C? nu aveau nume, c? erau goale.
Într-o noapte, Ana a intrat în cimitir. A coborât în pivni?? ?i a început s? sape. Dar ceea ce a g?sit nu era nimic, era doar p?mânt. rece, umed, t?cut.
Ilie a ap?rut în spatele ei. Nu era furios era doar trist.
„Nu în?elegi,” i-a spus. „Locurile astea nu sunt pentru mor?i. Sunt pentru mine. Pentru fiecare parte din mine pe care am îngropat-o.”
?i i-a ar?tat ca fiecare loc de veci are un simbol. Unul pentru mama sa, dar ?i pentru iubirea pierdut?, pentru copilul care nu s-a n?scut,altul pentru visul abandonat, cat pentru prietenul care s-a r?t?cit ?i ultimul... pentru el însu?i.
„Eu nu mai tr?iesc de mult,” a spus. „Doar locuiesc.”
Ana a plecat în t?cere. Nu a mai cerut nimic. Dar a l?sat o floare la poarta cimitirului, în fiecare zi, pân? când Ilie nu a mai fost v?zut.
. In urma sa a ap?rut o plac? simpl?:
„Ilie. Groparul. Locuitorul.”
Casa a r?mas în picioare. Cele ?ase locuri de veci au r?mas neatinse. Cimitirul p?rea altfel, mai t?cut, mai adânc,ca ?i cum Ilie ar fi fost înc? acolo, p?zind lini?tea, între lumi.