proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Gravita?ia privirii

Se întâmpla — sau poate doar î?i imagina — c? privirea ei i se a?eza pe piept ca o lespede translucid?, o plac? vie, cald?, ap?sându-l pân? îi t?ia respira?ia. P?rul ei, negru de parc? mu?case din noapte, se prelingea peste umeri ca un lichid dens, iar buzele, acele buze umflate de prea mult? frumuse?e, p?reau f?cute s? provoace cutremure m?runte în sternul lui. Iar ochii… ah, ochii! Nu erau doar ochi. Erau ni?te obiecte aruncate în el, cu o traiectorie imposibil de evitat. Îl în?epau atât de adânc încât avea senza?ia c? se dezlipe?te de sine, încet, metodic, ca o ?es?tur? destr?mat? fir cu fir.

?i ce o f?cea pe ea, femeia asta prea femeie, s?-l pi?te continuu din col?ul mesei de plastic, pe terasa acelui bar unde fumul de ?igar? ?i parfumul de prim?var? se pl?m?deau într-o atmosfer? irrespirabil?? Nu ?tia. N-avea cum s? ?tie. Doar sim?ea cum îl s?geta cu privirea, ca ?i cum ar fi fost o autoritate ocult? trimis? s?-l judece pentru toate gre?elile pe care nu apucase înc? s? le fac?.

Ar fi vrut s? se ridice. O, da, de câte ori nu încercase pân? atunci, un ridicat ratat, altul amânat, înc? unul doar în gând. Dar ceva greu se prindea de el — nu o vin?, nu o team?, ci privirea ei, care c?p?tase greutatea unui metal preistoric. Era ca ?i cum l-ar fi turnat cineva în plumb, ca busturile colosale ale lui M?n?stireanu. R?mas în?epenit, între vis ?i scaun, încerca s? respire sub presiunea asta.

Nici soarele nu-l ierta. Lumina aceea înd?r?tnic? se strecura pe sub umbrela inscrip?ionat? cu bere “Timi?oreana”, se b?ga unde nu fusese invitat? ?i o înv?luia pe ea într-un halou absurd. Era ca o f?ptur? sfânt? în curs de ascensiune, un fel de Iisus feminin urcat într-o capsul? luminoas? spre cer. ?i, desigur, mintea lui nu putea s? nu aduc? vorba de icoanele bizantine unde anumite interpret?ri îl prezint? pe Iisus cu aer de mesager extraterestru — conform lui Kebrach, desigur. Doamne, ce minte obosit? avea.

Î?i duse cea?ca la gur?. Sau, poate, ceasca se ridic? singur?. Sau poate soarele î?i trimise una din raze s?-i suga lichidul amar. Nu mai ?tia nimic. Închise ochii ca s? se salveze. Cu ochii închi?i, lumea disp?rea. Sau a?a credea el. Dar chiar ?i cu pleoapele lipite, sim?ea arderea privirii ei pe pielea lui ca o febr? în ascensiune.

Deschise ochii. ?i — nimic. Disp?ruse. Ca un miraj.

Îi r?m?sese doar chelneri?a blond?, cu sânii mai mari decât un anotimp ploios, cu un zâmbet atât de întins încât p?rea c? înghite masa, bulevardul, iar la final cl?direa halei de carne de peste drum. Îl privea fix, dar nu cu dorin?a aceea lipicioas?, pe care o proiectase el asupra brunetei. Nu. Privirea chelneri?ei era strict financiar?. O privire de contabil al destinelor m?runte: trebuia s? pl?teasc?.

Furios pe sine ?i pe propria neputin??, aprinse ultima ?igar? ?i ceru alt? cafea. În cea?ca adus? — în spuma maronie, în textura aceea efemer? — era din nou ea. Ap?ruse ca un chip imposibil de evacuat, imprimat acolo ca un verdict.

La fel ?i pe bancnota pe care o întinse chelneri?ei cu picioare lungi cât singur?tatea ?i un fund de strâns cu ambele mâini ale unui b?rbat sl?bit de dorin?e neexprimate.

„De ce m? urm?re?te?”, î?i spuse. ?i o sorbi, atât în minte, cât ?i la propriu, cu o foame care-l sperie.

Realitatea p?rea s? se destrame. Mintea lui se încovriga. În fa?a lui, pe lâng? el, în spatele lui, parc? pretutindeni — ea. Ca o hologram? difuz?, ca o dublur? rezidual? a lumii.

?i nu era doar atât…