proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Istoria arat? c? în vremuri tulburi se petrec fenomene opuse la fel de nes?n?toase: pulverizarea unor forme viabile de unitate ?i încercarea de a uni elemente care în mod natural nu pot forma un întreg. Cartea la care ne vom referi analizeaz? resorturile logice, istorice ?i politice ale ecumenismului, o ideologie ?i totodat? un proiect ce face parte din a doua categorie. Critica ra?iunii ecumenice (Ed. Ratio et Revelatio, Oradea, 2023) este scris? de Vlad Mure?an, absolvent de filosofie ?i doctor în filosofie la Universitatea Babe?-Bolyai, actualmente lector universitar la Facultatea de Studii Europene din cadrul UBB, dup? cum scrie pe ultima copert?. Afl?m din primele pagini c? textul publicat apar?ine unui program mai amplu de filosofie a istoriei. Pe tema ecumenismului nu cred c? s-a scris mai structurat, mai dens ?i argumentat decât în aceast? lucrare, dovedind o atent? receptare a evenimentelor istorice ?i a ideilor ce pun ro?ile timpului în mi?care.

Prin demersul critic anun?at înc? din titlu, autorul va „dez-omogeniza semantic cuvintele amestecate, determinând teritoriul de legitimitate a ecumenismului. O astfel de filozofie a religiei are drept obiectiv teologia îns??i: compar? diverse teologii ?i expune paralogismele logice ale omogenit??ii eterogenului” (p. 7). Procesul de clarificare începe chiar cu termenul „ecumenic”, ale c?rui semnifica?ii ini?iale au fost înlocuite cu opusele lor. Mai întâi, acest termen se referea la ecumenicitatea Imperiului (unitate imanent?), îns? a ajuns s? vizeze ecumenicitatea Bisericii (unitate transcendent?). În al doilea rând, sensul religios viza Sinodul Ecumenic (universal) al Bisericii, func?ia sa fiind disjunc?ia logic? a ortodoxiei de heterodoxie, deci sensul era de excluziune. Dimpotriv?, func?ia actual? a Consiliului Ecumenic este realizarea conjunc?iei logice a ortodoxiei cu heterodoxia, a?adar noul sens este acela al incluziunii.

Fiind intim legat? de libertate, credin?a nu poate fi decretat? ?i, ca atare, nici ?tergerea diferen?elor religioase nu poate fi subiectul unei decizii politice. Pentru c?, într-adev?r, ecumenismul eclezial este supradeterminat de noua ecumenicitate imperial? – aceasta este ?i teza c?r?ii. Punerea în practic? a unui proiect de acest fel ar fi o monstruozitate, din moment ce diferen?ele religioase ?i confesionale nu pot fi înl?turate printr-o decizie politic-administrativ?. Ceea ce este vizat spre a fi unit nu trece nici testul logicii, nici pe acela al inimii ?i al libert??ii, pentru c? ar fi sortit e?ecului orice construct artificial f?cut „peste capul oamenilor”. Drept dovad? c? avem de-a face cu o tem? impus?, încurajat?, împins? de la spate, este c? participan?ii la „dialogul ecumenic” au un discurs de suprafa??, unde „fraternitatea” vrea s? sacrifice adev?rul ?i tocmai de aceea nu va fi o real? fraternitate, ci surogatul diplomatic, ce se încheie (deocamdat?) cu ideea lini?titoare c? „trebuie s? fie bine, s? nu fie r?u”. Dac? s-ar discuta sincer pe fondul diferen?elor, atunci ar putea fi ?ansa unui dialog. Spun ar putea fi, pentru c? identit??ile multiseculare nu pot fi negociate la masa dialogului precum interesele politice, îns? „ap?rarea diferen?ei este o solu?ie logic? de solidaritate mai bun? decât contopirea sau dizolvarea normativ? a diferen?ei” (p. 7).

Caracterul ideologic al ecumenismului reiese din discursul narcisist despre propria lui necesitate, etichetându-i pe adep?i ca ilumina?i, iar pe anti-ecumeni?ti drept supersti?io?i, uneori chiar extremi?ti. Dup? cum afirm? autorul, ecumenismul evoc? ?i în acela?i timp evit? dialogul cu alteritatea, fiind, în esen??, un permanent monolog autoritar împotriva propriei identit??i, în favoarea oric?rei alterit??i, din pozi?ia unei meta-identit??i. Aceste caracteristici fac din ecumenism un „socialism religios”, iar propaganda în favoarea sa apeleaz? la inventarea unor categorii cu rol de cli?eu, mizând pe faptul c? repetarea lor la nesfâr?it le va crea o validare general?. De exemplu, cli?eul c? unitatea este întotdeauna divin?, iar dezbinarea este întotdeauna demonic?. Îns? atât unitatea cât ?i divizarea pot fi divine sau demonice ?i, mai mult de-atât, falsa unitate este mai rea decât simpla divizare (p. 9). De pild?, nivelarea adev?rului cu eroare cu tot, adic? platitudinea („vero-falsitatea indirect?”, dup? cum o nume?te Vlad Mure?an) este mai v?t?m?toare decât falsitatea direct?, analitic?, din moment ce prima legitimeaz? minciuna sau/?i eroarea într-o fals? unitate „contra-veritativ?”. Titanismul ecumenic, continu? autorul, este o crea?ie a meliorismului christo-burghez ce confund? universalismul eclezial (transcendent; corpus mysticum) cu universalismul liberal (imanent; cosmopolis-ul). Suprasensul obiectiv al istoriei este l?murit doar prin raportarea la „principiul apocaliptic”, ca trecere la limit? a istoriei: „miza crucial? a finalului apocaliptic va fi tocmai deosebirea duhurilor – opusul strict al topirii tuturor în creuzetul unicei religii. La sfâr?itul vremurilor virtutea decisiv? nu va fi «solidaritatea» sau «incluzivitatea» oficial?, ci sabotarea contra-hegemonic? a «sistemului» prin deosebirea metafizic? a duhurilor, disjungerea sau descompunerea vectorilor inten?ionali agrega?i în istorie – culminând cu disocierea salvific? extrem? dintre Christos ?i Antichrist, dintre originalul divin ?i copia satanic?” (pp. 141-142).

O tem? de importan?? major? în contextul discu?iei despre (pseudo)temeiurile ecumenismului o reprezint?, desigur, schimbarea în interiorul Bisericii – una, sfânt?, soborniceasc? (universal?) ?i apostolic?. Din subcapitolul „Principiul dezvolt?rii doctrinare” (pp. 78-81) afl?m c? prima analiz? a „progresului dogmei” este probabil s? fi fost realizat? de Vincen?iu din Lerini (Galia, sec. V), dorind s? l?mureasc? argumentele pentru care nu pot fi acceptate inova?iile subiective, ereziile (haíresis = op?iune arbitrar?). În tratatul Commonitorium. Despre vechimea ?i universalitatea dreptei credin?e împotriva nelegiuitelor înnoiri ale tuturor ereticilor, el afirm? c? adev?rul revelat exprimat prin dogmele Bisericii nu poate fi vreodat? schimbat, îns? poate fi într-o anumit? m?sur? explicitat, adâncit. Adic? acelea?i lucruri vor fi spuse într-o nou? modalitate ce poate ajuta la o mai bun? în?elegere. Pentru credin??, progresul nu înseamn? schimbare, ci redare a ceea ce era con?inut deja, sporire a unui lucru din sine (amplificetur); dimpotriv?, schimbarea este transformarea unui lucru în altul (transvertatur). Fiind mod de revelare a Divinit??ii, spre care ascensiunea nu poate avea limit?, cuvântul sacru las? loc nesfâr?it pentru cre?terea cunoa?terii, deci nu presupune stagnare, imobilitate. Îns? aceast? cre?tere fireasc? nu poate fi confundat? cu inovarea, cu ie?irea de pe cale, în pofida numeroaselor bruiaje ce îi ispitesc pe credincio?i s? aduc? interpret?ri str?ine de cale, deci s? creeze noi dogme.

Un alt mod de a explica diferen?a dintre întemeiata sporire ?i nepermisa transformare a predaniilor (tradi?iilor) îl reprezint? distinc?ia dintre expresia înv???turii ?i con?inutul ei, deci dintre forma ?i fondul dogmei: expresia poate fi continuu înnoit?, dar nu ?i con?inutul. Respectarea acestei cerin?e face deosebirea dintre Biserica ce a f?cut ascultare de îndemnul lui Pavel – „?ine?i predaniile” (II Tesaloniceni, 2:15) – ?i adun?rile confesionale ce au trecut grani?a neîng?duit?, r?t?cind calea ?i desprinzându-se de tradi?ie. Cât de important este acest lucru nu poate fi cu adev?rat estimat: „Responsabilitatea doctrinar? este, mai ales în teologie, infinit?. Conceptul modific? istoria. C?ci micro-altera?ia ideal? (a conceptului) duce la macro-altera?ia real? (a istoriei). ?i astfel «devia?ionismul» doctrinar (intensiv) devine «frac?ionism» congrega?ional (extensiv), schisma fiind efectul obiectivat al altera?iei teoretice (doctrinare). Astfel, principiul dezvolt?rii doctrinare (al?turi de factorii non-teologici favorizan?i ai schismei) a sfâr?it prin a acumula o alteritate noetic? definibil? ca sum? de inova?ii doctrinare inexistente în cadrul Sinoadelor Ecumenice” (pp. 81-82).

Marea Tradi?ie a Marii Biserici (pre-scizionare), sus?ine V. Mure?an, a fost înfruntat? dinspre Occident de un duh str?in, caracterizat de faustism, o tendin?? spre exhaustivitate ?i totalizare teoretic? ce se manifest? în plan teologic prin efortul de a elucida taina mântuirii „pân? la cap?t”. Din acest motiv au fost ad?ugate – nefondat – primele dogme noi, analizate ?i în aceast? carte: Filioque, harul creat (depozitat în tezaurul Bisericii Catolice în vederea redistribuirii meritocratice), Purgatoriul, Imaculata Concep?ie, sistemul indulgen?elor, suprema?ia ?i infailibilitatea papal?. Protestantismul continu? în esen?? ceea ce a început Roma post-scizionar?, un comportament „gotic” în direc?ia opus? catolicismului: fideismul, iconoclasmul sau predestinarea sunt, de asemenea, abstractiz?ri dogmatice, ecleziologice ?i soteriologice „implacabile”. Inova?iilor catolice li s-au opus, prin Reform? (Noua Schism?), contra-inova?iile corelative, reac?ii explicabile odat? ce s-a intrat în dialectica abaterilor. De pild?, de la afirma?ia (monarhic?) „unul singur este Pap?” se ajunge la propozi?ia (democratic?) „fiecare este un pap?”, din moment ce to?i credincio?ii devin emiten?i ai adev?rului. În locul monarhiei papale r?sare anarhia congrega?ional?; în locul despotismului hermeneutic al lui Dictatus Papae apare anarhismul hermeneutic al lui Sola Scriptura; în lupta cu autoritatea teocratic? a fost complet distrus principiul autorit??ii. Imaculatei Concep?ii i s-a opus teza neg?rii oric?rei cinstiri a Fecioarei; indulgen?elor ca ra?ionalizare „algebric?” a meritelor, a îndrept??irii prin fapte, protestantismul i-a r?spuns cu o radicalizare opus?: îndrept??irea numai prin credin?? (sola fide). Iar predestinarea reprezint? „cea mai general? contra-radicalizare protestant? la întregul sistem catolic. Predestinarea distruge integral ?i simultan atât infailibilitatea papal?, cât ?i sinergia gra?iei cu libertatea; atât sistemul sacramentelor, cât ?i sistemul indulgen?elor; atât cultul marianic, cât ?i cultul sfin?ilor ?i în fond suprim? toat? Biserica v?zut? în numele bisericii invizivile ?i indeterminabile a ale?ilor” (p. 96).

Din toate acestea rezult? c? „anarhia necesar? ruperii de Roma a fost interiorizat? ca anarhie a permanentei ruperi de sine. Mai departe, este evident c? ruperea de sine a protestantismului a produs iluminismul, a c?rui scindare de sine a produs multiple utopii ?i al c?ror e?ec epocal a produs nihilismul. Toat? spirala progresului dialectic începe cu «progresul» doctrinei ?i se termin? cu sfâr?itul oric?rei doctrine, c?ci con-sumarea zenital? a progresului coincide cu totala satura?ie / consuma?ie mortifer?” (p. 99).

Faustismul catolic ?i faustismul protestant sunt specii opuse în acela?i gen, ambele opunându-se strict sofianismului ortodox, care, prin respectarea interdic?iei pauline de a produce inova?ii doctrinare, nu s-a l?sat prins în dialectica autodistructiv?, r?mânând roditor în situarea supraistoric?. De aceea, raportat la cre?tinismul r?s?ritean, catolicismul a fost primul protestantism, primul moment dialectic al aceluia?i principiu reformist al dezvolt?rii doctrinare (p. 99). ?i este în firea lucrurilor ca altera?ia cumulativ? s? se sfâr?easc? în destruc?ie; catastrofa ecleziologic? a Conciliului Vatican II o dovede?te din plin: acest „aggiornamento nu a fost deci decât auto-protestantismul interior al catolicismului însu?i. [...] pulsiunea schimb?rii este, la limit?, pulsiune tanatic?, deoarece schimbarea (reforma) total? este tocmai trecerea existen?ei în non-existen??” (p. 118).

Sofianismul ortodox se define?te prin autolimitare apofatic? în fa?a suprara?ionalit??ii misterului: întruparea lui Hristos, ce marcheaz? înscrierea ontologic? a Eternit??ii în istorie sau coborârea Transcendentului, este d?ruit? „în?elepciunii pasive, nu ?i inteligen?ei active ce canibalizeaz? dianoetic Taina” (p. 83). În?elepciunea pasiv? nu este inert?, având spa?iu nesfâr?it de ?lefuire în proximitatea Logosului, îns? aten?ia sa este permanent? (fiind chipul trezviei) pentru a nu ie?i din orbita Sa, ie?ire ce ar însemna c?dere în faustismul conceptualiz?rii absolutului, alterare neotic? (transvertur). Neîncercând s? exploateze faustic Misterul, adic? s? ra?ionalizeze pân? la cap?t teologumenele, ortodoxia p?streaz? nealterat tezaurul sinodal ?i ascult? de consensul patristic – „autoritate intermediar? mono-plural? între despotismul hermeneutic al lui Dictatus Papae ?i anarhismul hermeneutic al lui Sola Scriptura” (p. 95).

Dac? a?a stau lucrurile în privin?a dialecticii ecumenice a confesiunilor cre?tine, problemele se amplific? exponen?ial odat? cu l?rgirea cercului c?tre religiile „abrahamice” ?i apoi spre celelalte religii. Analiza acestor subiecte este realmente captivant? (prin întâlnirea dintre idei ?i fapte istorice, la care se adaug? miza geopolitic?) ?i de maxim? actualitate, dat fiind conflictul în desf??urare dintre statul Israel ?i vecinii musulmani. Cititorii vor avea cu siguran?? mult de câ?tigat parcurgând cartea universitarului clujean.

Deosebit de dens, structurat în treizeci ?i dou? de teme, textul c?r?ii lui Vlad Mure?an oblig? la reflec?ie ?i reu?e?te s? aduc? – pentru tema vast? a ecumenismului – un câ?tig consistent atât în adâncime, cât ?i printr-o larg? acoperire ideatic?. Cu sentimentul c? nu am f?cut decât s? atrag pu?in aten?ia asupra Criticii ra?iunii ecumenice, la final extrag alte câteva rânduri: „Cei convin?i c? în materie de Biseric? ?i credin?? totul ar trebui s? fie la zi au câ?tigat în fa?a celor care sus?in c? într-o lume care se schimb? atât de repede siguran?a ?i stabilitatea sunt exact lucrul de care are nevoie un om dezr?d?cinat, sunt exact lucrurile dup? care tânje?te. Stat crux dum volvitur orbis: «Crucea r?mâne pe loc în timp ce lumea se învârte»” (Erik von Kuehnelt-Leddihn, Monarhie ?i r?zboi, Ed. Contra Mundum, Bucure?ti, 2022).