proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Prin 1965, mersul la doctor se numea „mergem la policlinic?“. Acolo era domna doctor care “te face bine”.

Da, m? f?cea bine. Era doamna doctor Dessila. Nu ?tiu de ce o mai ?in minte. Era foarte b?trân?. Precis nu avea mai mult de 40 de ani, dar eu aveam vreo 5 ?i tot timpul aveam congestie sau tuse m?g?reasca sau nu ?tiu câte v?rsaturi de vânt. Atunci venea salvarea la comand? ?i mama era la servici, iar vecinii aveau grij? de cheia de la cas? ?i de mine. Apoi mama întreba vecinii, unde m-au dus, pentru c? injec?iile nu se prea potriveau cu diagnosticul ?i nu existau celulare si nici prea multe taxiuri. Mama m? g?sea. Eram în spitale la care le-am uitat numele, dar ?tiu c? mama nu avea voie s? intre ?i îmi f?cea semne prin geam, în mâna ?inând uneori o banan?. Cred c? gândul la portocale ?i banane m-a facut s? m? fac repede bine.

La noi, în cartierul Rahova, lumea nu prea chema salvarea. O ducea “pe picioare”. Vecina Rari?a, nu ?tiu de ce o chemau a?a, îi explica mamei c? nu se duce la doctor, cu toate c? avea un picior deschis de la diabet:
“P?i ce, dac? a? locui în satu meu, în vârful dealului m-a? duce, nu m-a? duce, p?i ?i acu s? m? duc s? le dau cibuc s?-mi taie piciorul.....da mai d?-i încolo, s? m? îngroape a?a.

?i pe Rari?a “a?a” au îngropat-o, cu piciorul ei ciuruit de r?ni, cu toate pulov?rele ei ciuruite de molii, basmaua era nou? ?i la degetul mic un ?iret ro?u cu b?nu?.

La înmormântarea ei n-am fost, dar la a lui Coco?atu, b?rbatul ei, care a adus-o la ora? din satul ei de pe lâng? Bucure?ti - Dumitrana sau Prunaru sau Vârteju sau cine mai ?tie.

Rari?a ?i Coco?atu, primul coco?at din via?a mea, erau vecinii no?tri. Aveau o cas? mic?, mic?, pe la mijlocul str?zii. De ei îmi amintesc pentru c? erau o pereche apocaliptic?. El, mic ?i coco?at r?u ?i ea mare, mult?, colorat? ca o verand?, de sus pâna jos toat? numai floricele si cu o fa?? mare ?i alb?. Când treceau spre ?osea, pe lâng? casa noastr?, aveau mereu bomboane pentru mine ?i Mih?i?a:

“Lua?i, vi le-am adus de la pia??.”

?i luam – nu ne interesa de unde sunt. Sim?eam c? erau tare vechi, dar to?i copiii luam, b?gam în gur? ?i ne ru?inam. Gustul de vechi, cu timpul, nu ne-a mai deranjat.
Cam totul din copilaria nostr? din Rahova mirosea a naftalina, chiar ?i f?r? molii.
Dar asta a fost.

Coco?atu a murit brusc. L-au g?sit chircit, sub plapuma burgund cu dantela tocit?. Naftalina nu mai mirosea nici ea a nou?. Ne-am strâns ca mu?tele s? vedem cât de mare e co?ciugul pentru un om atât de mic. Nu mai ?in minte cum ar?ta, dar ?tiu c? iar a plouat cu dulciuri, coliv? ?i m?run?i? pe la intersec?ii. Dar dup? prima, pentru mine s-a terminat c?l?toria.

“Nu fugi ca disperata dup? coliv?.....ia-?i sandalele.....”au b?gat moloz.”

Ce-mi p?sa mie de moloz! Eu veneam de la internat ?i nu ?tiam ce înseamn? „a-?i b?ga moloz“ pe strada.

Ei bine, când o strad? prin1965, în Rahova, era înfundat? cu moloz, însemna c? acel moloz venea de la demol?ri ?i era plin de sârme, geamuri, cuie, zgur?.
To?i copiii care tr?iau tot timpul pe str?zi ?tiau s? se apere, eu încercam s? fac la fel. Dar nu îmi reu?ea.

La înmormântarea lui Coco?atu, la a doua intersec?ie, dup? mormanul de oameni din urma furgonetei cu sicriul, am c?lcat într-o sârma din betonul armat ?i am ajuns la spital.

Dup? o jum?tate de an de infec?ii ?i opera?ii ?i cicatrice ?tiam ce înseamn? „ne-au b?gat moloz“.