proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Bulevardul lat suspina sub trecerea vijelioasä a ma?inilor, blocurile gri, apropiate, sufocau între ele petice de cer de un albastru întunecat, nenatural, ce p?rea c? st? s? explodeze în negru. Mergeam încet, ca ?i cum a? fi avut pietre legate la picioare, iar oamenii care treceau pe lâng? mine aveau fe?ele parc? ?terse cu guma: to?i erau ni?te capete gri, cu p?rul vâlvoi ?i corpuri u?oare de fantom?, ce în partea jos se pierdeau într-o cea?? din ce în ce mai groas?. Îmi amintesc c? un singur trec?tor se deosebea de ceilal?i prin ni?te ochi de un albastru identic cu cel al cerului; când a ajuns în dreptul meu, ochii lui alba?tri s-au închis iar fa?a i s-a întors înspre bulevard. O ma?ina venea în goan? pe strada opus? trotuarului pe care mergeam, s-a lovit de ceva ?i a derapat. S-a întors cu nou?zeci de grade, frânele au scrâ?nit ascu?it, ma?ina s-a lovit de o bordur? ?i s-a oprit. Apoi nu s-a mai întâmplat nimic. Din ma?in? nu a ie?it nimeni, totul p?rea c? st? pe loc, vântul nu mai adia, trec?torii încremeniser?, niciun zgomot dup? acel scrâ?net înalt, lini?tea primordial?. Îmi ?ineam respira?ia de team? ca aceasta s? nu r?sune vulgar peste oameni ?i peste cl?diri. A?teptam s? v?d un om care iese din ma?in?, r?nit dar fericit, f?cându-ne cu mâna pentru a ne da de ?tire c? totul e în regul?. Dar nu. Aceasta nu e poveste în care totul se termin? cu bine, mi-am spus. Nu se întâmpla nimic ?i era totu?i mai înfior?tor decât dac? s-ar fi deschis o portier? ?i un cadavru ar fi c?zut rigid pe asfalt. Asta pentru c? ?tiam c? cineva era în acea ma?in? ?i totu?i nu prea mai era, dar nu-l vedeam. Întotdeauna ne e fric? de ceea ce nu vedem. Pentru c? o anumit? logic? ne spune c? ceea ce nu vedem nu exist?, ?i totu?i o alt? logic? ne spune c? este acolo. ?i ce poate fi mai chinuitor decât dou? lucruri simultan adev?rate ?i care totu?i se contrazic?
Apoi am devenit po?ta?. Ca ?i cum a? fi fost o figurin? de carton, un personaj de anima?ie, peste corpul meu s-a suprapus o hain? de carton lung?, de un verde militar, cu mul?i nasturi în fa??, o ?apc? gri de carton ?i o pereche de cizme cartonate înalte. Pe um?r o mân? invizibil? mi-a a?ezat o geanta mare, de piele maro, ticsit? cu scrisori, ?i aceea?i mân? mi-a desenat o musta?? scurt?, neagr?, deasupra buzei de sus. ?i a?a am devenit po?ta?ul din vis, cel ce trebuia s? fiu de la bun început în trezie, cel ce a v?zut un accident oribil ?i apoi l-a relatat în scris. Eu, po?ta?ul personal al inco?tientului Mariei, m-am uitat în jos, în geanta burdu?it? ce-mi atârna pe um?r. Scrisorile erau toate de aceea?i dimensiune ?i frumos aliniate. Una singur? î?i ivea col?ul afar? din rând ?i, vrând s-o împing înapoi printre celelalte, m-am oprit. M-am uitat spre ma?ina înc? înv?luit? în lini?tea primordial?. Nicio mi?care. În jur, câ?iva trec?tori p?reau a se mi?ca înspre ea cu încetinitorul; îmi p?rea, îns?, c? ma?ina cea nemi?cat? era în alt? dimensiune ?i c? ei nu vor ajunge niciodat? la ea. Ar?t?torul mi se odihnea pe vârful plicului ce m? în?epa u?or, în joac?; coborându-mi ?i degetul mare în geanta în care parc? era frig ?i vânt, am apucat scrisoarea ?i am tras-o afar? dintre celelalte. Nu avea timbru, dar, ciudat, avea o ?tampil? a po?tei dintr-un sat îndep?rtat, din nord. „Valea Dragului”, iat? o localitate din care, în to?i anii de când lucrez ca po?ta? al incon?tientului, nu-mi amintesc s? mai fi avut de expediat decât o singur? scrisoare, acum sute de ani. Ca ?i aceea, scrisoarea pe care o ?ineam acum în mâini nu avea expeditor. Am deschis-o având grij? s? nu-i rup plicul; înauntru era un bile?el, pe erau scrise doar câteva cuvinte: „Am ?tiu s? te iubesc, acum nu te voi mai vedea niciodat?.”
Mi-am ridicat privirea din hârtia ce parc? str?lucea, transpirat?, ?i mi-am îndreptat-o spre ma?ina de pe strada opus?. Unii trec?tori se mi?cau îngrijora?i sau curio?i, spre ma?in?, al?ii se îndep?rtau de ea speria?i, îngrozi?i. Era forfot? ?i zgomot, un zumzet continuu de voci ?i un târ?âit permanent de pa?i.
Lâng? ma?ina, un singur om st?tea nemi?cat. Un tân?r cu chipul palid ?i ochii a?inti?i spre scaunul ?oferului, p?rea o statuie reprezentând Durerea.