proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

NOTĂ: Acest text este un preprint al unui capitol dintr-o nou? carte a autorului. Preluare unor idei ?i citate din el trebuie s? specifice sursa.

§0. Preambul

Sintagma „Moartea ironiei” în postmodernitate î?i face apari?ia în USA imediat dup? 11 septembrie 2011. Este simplu de dat un search pe Google cu: „11 sept death of irony” ca s? vede?i cum a ap?rut ?i a prins rapid sintagma amintit?. ?i, odat? cu ea, apari?ia unor discu?ii aprinse despre înlocuirea ironiei cu nostalgia.

Textul de fa?? se focalizeaz? pe binomul «ironie – nostalgie» în postmodernitate. Unde, ca ?i în alte perioade, ironia ?i nostalgia par a se împleti, de?i, secven?ial, exista intervale de timp în care una o domin? pe cealalt?.

§1. Ironia

Ironia, la modul cel mai general posibil, propune un în?eles cu totul opus celui afirmat. Ca, de exemplu: afar? e un timp mizerabil; norii s-au rupt, plou? cu g?leata, rafalele de vânt î?i fac de cap etc., iar cineva, ie?ind din cas?, exclam? cu entuziasm: „Ce timp minunat!”. Se mai vorbe?te, uneori, ?i despre „ironia sor?ii”. Ca în cazul în care o întâmplare, mai mult sau mai pu?in banal?, conduce la o turnur? nea?teptat? [1]. Alte variet??i ale ironiei, pe care le vom întâlni pe parcurs, au la baz? aceia?i schem? duplicitar? a în?elesului opus celui afirmat (sau crezut) pân? la un moment dat.

Nu o s? v? plictisesc cu o istorie a ironiei. Unele dintre posibilele începuturi, u?or identificabile, le ve?i g?si, pentru cine dore?te, în dialogurile socratice ale lui Platon [2]. Cu atât mai mult cu cât denumirea de εἰρωνεία (eirōneia) o g?sim în greaca veche. Spre deosebire de „nostalgia” care a fost introdus?, ca termen, mult mai târziu (a se vedea paragraful urm?tor).

În schimb, m? voi opri, pe scurt, la romantism ?i postmodernism. Ambele fiind marcate, emblematic, de câte un tip de ironie specific. Ceea ce s-a concretizat prin etichetele: „Condi?ie ironic-romantic?” ?i, respectiv „Condi?ie ironic-postmodernist?” («ironic-PoMo» c? tot ne plac abrevierile). ?i voi începe cu romantismul deoarece a sa «ironie» premerge ?i, evident o influen?eaz? pe cea postmodernist?, ultima devenind mai radical?.

„Condi?ia ironic-romantic?” este cel mai bine conturat? de Ricarda Huch [3]. Era momentul în care psihologia abisal?, plecând de la Freud, urmat ?i extins de Jung, f?cea furori. Iar romanticii, îndeosebi Jean Paul Richter, Hoffmann, Ludwig Tiech ?i Karl Solger, teoretiza?i de Friedrich Schlegel [4], lansându-se în discursuri psihanalitice ce frizau, în mod ironic (f?r? ca ei s? doreasc? probabil ?i fiind astfel dublu ironici), nebunia. Discursuri lor te îmbiau, stând în spatele canapelei pe care delirau liber, s? cau?i ce se ascunde în spatele unui astfel de discurs. C?, mai târziu, lucrurile au luat o alt? turnur? în dada ?i, ulterior, una programatic-explicit? în suprarealism e cu totul altceva [5].

În schimb, „Condi?ia ironic-PoMo” , mai subtil?, a mizat pe altceva. Pe o învârtire în gol, sugerând c? în spatele unui centru ubicuu («descentrat» atribut/epitet larg utilizat în postmodernism) s-ar putea ascunde «ceva». ?i care, în final, s-a dovedit a nu fi nici m?car un «simulacru» (Baudrillard – Simulation ?i Simulacra [6]) sau «ruinele unui vast, impun?tor Imperiu» (Borges, On exactitude in science [7]). ?i mici m?car «Supraomul» lui Nietzsche, pierdut pe drum. Ci, pur ?i simplu, un Nimic existen?ial, «auto-referen?ial». Sau ?i mai tragico-ironic, prin discrepan?a care apare între Haosul (obiectiv?!) ?i Hazardul teoriei jocurilor inventat? de om – teoretizarea îi apar?ine lui Deleuze[8] - mizând pe un „Haos genial” de la Niestzche citire [9]. Precum în „Loteria din Babilon” a lui Borges [10], dup? cum urmeaz? (rezumativ).

La început, Loteria a fost introdus?, în Babilon, în mod cinstit: cei care câ?tigau, câ?tigau; pierz?torii nu pierdeau decât o sum? infim?. S-a considerat c? este prea banal. ?i în plus, ne economic pentru administratorii Loteriei. A?a c? s-a introdus o nou? regul?: cei care pierdeau, erau amenda?i cu o sum? modic?. Dac? nu o pl?teau, f?ceau pu?c?rie. Nici a?a n-a mers. Pu?c?riile erau pline c?ci pl??ile amenzilor nu se achitau. În curând s-a renun?at la aspectul economic direct ?i jocul s-a rafinat exploatându-se setea (?i nu voin?a) de putere social?, inclusiv satisfacerea altor dorin?e. Astfel, un loz norocos putea s? aduc? promovarea în tagma „vr?jitorilor” (cei care administrau Loteria), ori arestarea unui du?man, ori întâlnirea cu femeia dorit?, etc.; un loz necâ?tig?tor putea aduce în schimb mutilare, infamie sub cele mai diverse forme, chiar moarte. A?a a luat na?tere o teorie general? a jocurilor. A jocurilor cu miz?. ?i a ap?rut „Hazardul”. Un Hazard diferit de interven?ia neutr?, obiectiv?, a Haosului, f?r? învins ?i înving?tor. Hazardul - pur ?i simplu un simulacru al ac?iunilor Haosului; un simulacru introdus de om; ?i care a devenit „Pronie Divin?”, „Soart?”, „Manipulare” etc. Pentru c? acest mod de a lucra pe t?cute, asem?n?tor cu cel al lui Dumnezeu, a stârnit tot soiul de presupuneri. Una dintre ele d?dea de în?eles c? de mult nu mai exist? Administra?ia Loteriei ?i c? sacra dezordine a vie?ilor noastre e pur ?i simplu ereditar?, tradi?ional?; alta o socotea ve?nic? ?i ne înv??a c? va d?inui pân? la ultima noapte, când ultimul zeu va nimici lumea….Alta, prin gura ereticilor care umblau masca?i, c? Administra?ia n-a existat niciodat? ?i nici nu va exista. În fine, alta – s-ar mai putea ad?uga - cum c? Administra?ia d?inuie pân? în zilele noastre, în secret - de unde tot soiul de teorii ale unei Conspira?ii manipulatoare, sinistre, universale….

Atât despre cele dou? «condi?ii (ironic-romantic? ?i ironic-PoMo)»

§2. Nostalgia

?i acum, despre nostalgie.

S? vedem ce i s-a întâmplat Lindei Hutcheon, cea care încheie cunoscuta sa carte („Poetica postmodernismului”) - într-un mod pe care nu-l putem b?nui de o ironie voit? a subtextului, având în vedere stilul doctoral al lucr?rii, dar cu atât mai ironic? - „Este posibil s? nu g?sim nici un r?spuns la contradic?iile [PoMo], dar întreb?rile care vor face m?car posibil orice proces de producere a r?spunsurilor au început cel pu?in sa fie puse”[11]. Deci ce i s-a întâmplat când s-a trezit în fa?a unei situa?ii de-a dreptul nea?teptate. ?i pe care o poveste?te cu un umor de bun? calitate în [12].

S-o privim pe Linda H. care, cu un manuscris în geanta de voiaj, pe coperta c?ruia scrie ap?sat The Theory and Politics of [PoMo] Irony edi?ia a doua, se îndrept? voios-relaxat? spre editorul s?u pentru a-i preda cartea cu ultimele retu?uri pentru a fi publicat?. Pe drum, pentru c? mai are pu?in timp de pierdut pân? la întâlnire, intr? într-o libr?rie (book store). Primul lucru pe care îi cad ochii –dintr-o evident? ra?iune personal? – este poza coper?ii unui magazine intitulat The Modern Review. Poz? pe care troneaz? un semn ce ocup? aproape toat? pagina, echivalent cu obi?nuitul simbol circular barat „No Smoking”; dar care, în locul sloganului respectiv, st? acum scris „Sfâr?itul ironiei? Tragedia Condi?iei Post-ironice”. Spune?i-mi ?i mie cam ce va sim?i?i…. Probabil, imediat, ca o reac?ie de ap?rare, va privi lucrurile în mod ironic. Dar apoi, r?sfoind mai întâi ?i apoi citind cu aten?ie recenziile de sub copert? va c?dea pe gânduri. Cu atât mai mult cu cât, de câ?iva ani buni, a tot publicat tot soiul de texte prin care postmodernismul este v?zut ca fiind, în esen?? , ironic ?i nicidecum nostalgic, cum presupun unele dintre articolele men?ionate. S? fie vorba de o schimbare de macaz a PoMo spre altceva? S? fie vorba de o nou? „Condi?ie nostalgic??” în cadrul postmodernit??ii în care tr?im ?i pe care, pân? acum, o echivalam cu „Condi?ia PoMo”?

Dup? povestirea acelei întâmpl?ri, inventate sau nu, Hutcheon purcede, într-o nou? lucrare [13], la o analiz? a situa?iei. ?i, cum se cuvine, începe cu precizarea termenilor. Voi trece peste „ironia PoMo” pe care în paragraful anterior am încercat sumar s-o schi?ez, de altfel acesteia fiindu-i dedicate o mul?ime de lucr?ri, inclusiv ale Lindei Hutcheon. În schimb m? voi referi mai pe larg la termenii de „nostalgie ” ?i „nostalgie postmodern? (postmodernist?)” a?a cum o vede Linda H., dar ?i al?ii.

Mai întâi autoarea se refer? la «nostalgie» în general ?i st?ruie asupra modului în care, istoric, s-a n?scut termenul, dup? cum urmeaz?. “Ce înseamn? totu?i «nostalgia»? Sau poate prima întrebare ar trebui s? fie: ce a FOST «nostalgia»?” R?spunsul: “Plecând de la r?d?cinile grece?ti - nostos înseamn? ’întoarcere acas?’ ?i algos, înseamn? ’durere’ - acest cuvânt ne sun? atât de familiar încât am uitat c? el este un cuvânt relativ nou. Acesta a fost inventat în 1688 de un student elve?ian de 19 ani în a sa diserta?ie medical? ca un mod sofisticat (sau probabil pedant) de a vorbi despre un fel de stare sever? de dor, literalmente letal? a mercenarilor suedezi care erau departe de spa?iul geografic natal. [O asemenea] definire a nostalgiei a oferit un remediu: întoarcerea acas? sau, cel pu?in, ob?inerea unei promisiuni în acest sens. “[14]

Este evident, ne spune Hutcheon, c? acest sentiment de «tânjire» s-a n?scut din timpuri imemoriale (probabil ca ?i pornirea de «luare peste picior» care, apoi, a fost numit? “ironie”). Pentru c?, de exemplu, ne putem aminti “de plânsul psalmistului pe malurile Babilonului tânjind dup? Sion” [15]. Îns? apari?ia propriu zis? a termenului de “nostalgie” pare a fi atribuit?, a?a cum ne informeaz? Linda H., unui timp precis al unui anumit context geocultural.

Adev?rata carier? a “nostalgiei” începe îns? decalat în raport cu fixarea denumirii ei. C?ci lucrurile s-au întâmplat mai ales în prima jum?tate a secolului XX o dat? cu apari?ia psihologiei abisale. Atunci când a început s? fie con?tientizat faptul c? nostalgia nu mai este, pur ?i simplu, un dor de o cas? fizic? ci, mai mult, încercarea de a recâ?tiga un «timp al tinere?ii». Ori deplasarea în timp, spre deosebire de cea în spa?iu, este fizic ireversibil?. “?i nostalgia devine o reac?ie la acest fapt. Astfel se poate spune «Odiseu a c?utat s? se întoarc? acas?; Proust a fost ’în c?tarea timpului pierdut’»”[16].

De?i paradigma psihanalizei a trecut, în ultimul timp, în plan secund în raport cu alte abord?ri din psihiatrie ?i psihologie, ea î?i face înc? marcat? prezen?a îndeosebi în filosofia analitic?. Bkhtin [17], unul dintre contributorii de marc? la analiza dialogului, vine cu o interpretare psihanalitic? extreme de sugestiv?, remarcat? ?i de Linda Hutcheon, în leg?tur? cu nostalgia, v?zut? ca un dialog purtat cu noi în?ine, între prezent ?i trecut, atunci când vorbe?te de o “inversare a istoriei”. C?ci, în esen??, Bakhtin spune c? idealul care nu a apucat s? tr?iasc?, este acum proiectat în trecut. În acest fel, nostalgia î?i relev?, ca ?i ironia, o duplicitate, dar de alt? natur?. Ea vorbe?te, dialogând cu ea îns??i, despre un trecut idealizat de pe pozi?iile unui prezent mizer. Sau, cu alte cuvinte: istoria nu este ceea ce s-a întâmplat ci ceea ce credem (mai mult sau mai pu?in idealizat, dar, de multe ori, cu un scop precis, în numele unui anumit “ideal” discutabil) c? s-ar fi întâmplat. Aceasta revine la (devine consistent cu) un simulacru în nota?ia lui Baudrillard [18] adaptat la mecanismul nostalgiei ?i interpretat de mine poate într-un fel care nu i-ar fi convenit în totalitate autorului citat. ?i anume c? procesul cuprinde urm?toarele etape: (1) la început, în trecut, reprezentarea în subcon?tientul colectiv a fost o reflectare/mascare/ pervertire a unei realit??i de baz?; (2) apoi, printr-o nou? reflectare de ordin doi, de data asta asupra primei reflect?ri memorate, s-a mascat/pervertit ?i mai mult realitatea de baz?, ajungându-se la mascarea absen?ei unei astfel de realit??i; (3) o nou? ?i ultim? reflectare de ordin trei ajunge s? nu mai aib? nici o rela?ie de nici un fel cu realitatea de la care s-a plecat devenind, pur ?i simplu, un simulacru. Astfel, ultima reflectare-simulacru în subcon?tientul colectiv ?i/sau individual este cea care, pân? acum, este chiar ultima ?i cel mai recent memorat?, estompându-le pe cele anterioare.

§3. Întreb?ri deocamdat? f?r? r?spuns

Am încercat, în paragrafele 1 ?i 2, s? m? distan?ez – ?i nu ironic – ci s? privesc lucrurile, s? zic, «obiectiv», luând în considerare diversele puncte de vedere f?r? a m? ralia unuia sau altuia dintre ele. Lucru cu care nu erau obi?nui?i cei care mi-au urm?rit, de o bun? bucat? de timp, textele.

Revin, într-un fel ironic, la vechiul meu stil, întrebându-m?: oare atunci când m? referam la «simulacrul» unei «realit??i de baz?», despre ce fel de «realitate» vorbeam? Ca de exemplu, în anecdota ce urmeaz?. Ci c?, pe vremea comunismului, undeva în Europa de est, cineva, membru de partid convins, este trimis în vestul capitalist pentru a încheia o afacere economic?. Dup? un timp cei care l-au trimis primesc urm?torul scurt mesaj: “Încheiat afacerea în condi?ii avantajoase. Ales Europa liber?”. Cei r?ma?i acas?, strân?i într-o ?edin?? pentru a-l înfiera cu mânie proletar? , se trezesc cu el intrând pe u??. Stupoare. Unul dintre ei, trezindu-se din interzicerea unanim?, întreab?: Ce-i cu tine aici? Cum adic?? P?i n-ai zis c? ai ales Europa liber?? Dar voi la care v-a?i gândit?

Nu vreau s? spun, acum, la care «Realitate» m-am gândit. Pentru cei curio?i îi trimit la ultima parte din cartea mea “Dincolo de ironie ?i ironismul [PoMo]” [19], parte care poat? acela?i titlu ca ?i cel al c?r?ii. Ceea ce pot spune este tot sub forma unor întreb?ri, pe care nu le consider deloc retorice: “Ore «realitatea» subcon?tientului colectiv este, în totalitate, chiar o «realitate de baz?»? Acest subcon?tient colectiv nu con?ine cumva o alt? Realitate ocultat?, mult mai adânc? decât cea investigat? pân? acum; la care, totu?i, am putea avea acces m?car ?i numai indirect, fiind sugerat? în mod metaforic, prin compara?ii cu acest termen lips?, diferit? fundamental de cea PoMo ; sau, mai bine zis pe baza unor simboluri autentice care, sub aparen?a unui «v?l» ofer? ?i o neb?nuit? transparen?? [20]?”

Dar asta este o alt? problem pe care nu mi-am propus s-o abordez în acest text.

De asemenea, îmi propun ca în alt text s? arunc o scurt? privire, din punctul de vedere al ironiei ?i nostalgiei, mai precis – din punctul de vedere al unei „ironii nostalgice” sau „nostalgii ironice” asupra peisajului actual al liricii noastre, a?a cum acesta apare, mai ales, pe site-urile culturale interactive. ?i aceasta deoarece literatura, în general ?i lirica, în special, sunt mult mai sensibile ?i dinamice în leg?tur? cu o schimbare accelerat? a zilelor noastre.

NOTE

[1] Astfel doi fra?i, complet diferi?i din multe puncte de vedere, inclusiv (aparent) ca vârst? î?i întâlnesc, peste ani, mama de care fuseser? desp?r?i?i din copil?rie (lucru relativ banal prin frecven?a mare a repeti?iei unor astfel de situa?ii). ?i afl? – ironie a sor?ii – c? sunt, nici mai mult, nici mai pu?in, decât gemeni.
[2] ?i zic «socratice» pentru c? exist? dialoguri în care Platon nu e Platon, ci Socrate. ?i altele când Platon este el însu?i. Iar atunci când e vorba de Socrate, acesta, f?cându-se naiv, î?i ia peste picior interlocutorii.
[3] Ricarda Huch, Die Romantik Blűtezeit, Ausbreitung und Verfall, ed. RainerWunderlich, 1951, tradus? în român? de Viorica Niscov sub titlul Romantismul german, ed. Humanitas, 2011; ca ?i Vera C?lin, Romantismul, ed. Univers, 1970 ?i Savastie Ba?tovoi, Ortodoxia pentru postmoderni?ti, ed. Cathisma, 2007.
[4] Sřren Kierkegaard, AF EN ENDNU LEVENDES PAPIER. OM BERGENBERT IRONI, UNDG. … ed. Gads Forlag, 1997, tradus de Ana-Stanca Tabara?i în român? sub titlul Opere, ed. Humanitas, 2006.
[5] Pe la noi, printr-o sincronizare întârziat? cum suntem obi?nui?i, apare o astfel de teoretizare programatic? în onirismul estetic care are, totu?i, scuza de a fi fost augmentat, «modernizându-se» cu absurdul dar ?i deschizând noi perspective spre ceea ce s-a numit postmodernismul românesc al genera?iei ’80. A se vedea, în acest sens, cel pu?in Mircea Iv?nescu cu al s?u «prozaism» introdus în poezie (care numai prozaism nu este).
[6] Jean Baudrillard, Simulacra and Simulation, translated by Sheila Faria Glaser, ed. Ann Arbor The Univetrsity of Michigan Press, 1994.
[7] Jorge Luis Borges, On Exactitude in Science in Collected Fictions, translated by Andrew Hurley, ed. Penguin, 1999
[8] Giles Deleuze, The Logic of Sense, ed. Columbia University Press, 1991.
[9] Frederich Nietzsche, Fragmente postume, ed. Aion, 1999.
[10] Jorge Luis Borges, Proz? complet?, vol. 1, ed. Polirom, 2006.
[11] Linda Hutcheon, A Poetics of Postmodernism, History, Theory, Fiction, ed. Linda Hutcheon, 1988, tradus? în român? de Dan Popescu, sub titlul Poetica postmodernismului ed. Univers, 2002, p. 363.
[12] Linda Hutcheon, Irony Nostalgia, and the Postmodern,ed. University of Toronto English Library, 2002.
[13] Linda Hutcheon, Op. cit.
[14] Ibid.
[15] Ibid.
[16] Ibid.
[17] Mikhail Bakhtin, The Dialogic Imagination: Four Essays, ed. Michael Holquist, 1981, Trans. Caryl Emerson and Michael Holquist. Austin and London: University of Texas Press. [written during the 1930s]
[18] Baudrillard, Op. cit.
[19] Gorun Manolescu, Dincolo de ironie ?i ironism – Plecând de la discu?ii virtuale cu unii clasici de marc? ai PoMo, ed. Paideia, 2010
[20] René Guenon, Simboluri ale ?tiin?ei Sacre, precum ?i Sergiu AlGeorge, Arhaic ?i universal, ed. Eminescu, 1981 care vorbe?te despre o „Logic? a simbolurilor” diferit? ca de la cer la p?mânt de ceea ce postmodernistul Jaques Lacan propune în „Legea identific?rii simbolice”