proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

1.

31 noiembrie, orele 21

Stâng, drept, stâng, drept, stâng, drept... culcat! Un om (aproape) viu, ca de z?pad?, cu picioarele înnodate de alcool ?i bra?ele ca dou? lope?i despicate ?i aruncate în fundul unui beci pustiit. ?ur?urii, curgând din felinare, luminau - ca o prelungire organic? a acestora - str?zile acoperite de s?mân?a divin? din care nu avea s? r?sar? niciun fiu în seara aceea (poate doar moartea s? schimbe ceva în peisajul monoton). Damfuri chinuite pluteau spre în?l?imi, în spirale, legându-se de aburii gerului ca ?i când lan?uri ruginite ?i groase s-ar încol?ci în jurul unor fantasme prizoniere. Niciun zgomot, niciun glas, nicio înjur?tur?. Nimic pe o raz? de câteva sute de metri, ?i unul dintre copiii p?mântului z?cea lat în îmbr??i?area acestuia. C?ma?a alb? a p?rintelui îi penetra carnea de piatr? într-o încordare de mult visat?.

„Iubito, iubito, în pielea-?i alb? a? putea s? tr?iesc, ?i n-a? mai avea nevoie de lumin?, în respira?ia ta a? putea s? fiu îngropat, ?i n-a? mai cere o alt? eternitate, în fiecare noapte a? pune somnul s? te iubeasc? asemenea mie, ?i ai sc?pa de co?marul realit??ii.” Îi r?suna în minte un ecou ca prin vis.

Deliru-i mustea într-un ochi de vom? ?i febra topea ghea?a din jurul acestuia. Dragostea cre?tea în carnea tân?rului odat? cu boala. Spasme infernale ?i îmbr??i??ri de sânge, trotuar dezolant, obraji de var, întuneric alb ?i o inim? ale c?rei b?t?i f?ceau c?r?ri prin z?pad?.


2.

31 noiembrie, orele 19


Strada Victoriei. În cafeneaua 4U fumul de ?igar? se rostogolea prin înc?pere ca o avalan?? de pisici gri ?i bl?noase. Într-un col?, izolat ?i vizibil deranjat de atmosfera ap?s?toare, Cezar Codreanu încerca s?-?i conecteze laptopul la internetul wireless pe care cafeneaua îl punea la dispozi?ia clien?ilor (o strategie nefericit?, ?inând cont de calitatea precar? a transferului de date). Nimic, nu putea fi accesat nici m?car site-ul cu cea mai simplist? interfa??. R?bdarea tân?rului începea s? se sting? odat? cu ?ig?rile celor din jur. Drumul c?tre „Rai”, în opinia lui Cezar, ar fi prins contur via Mensa ?i-ar fi coincis cu fardarea g?urilor trecutului, p?r?sind locurile de ba?tin?. Ar fi aflat de la un coleg de catedr? urm?toarele detalii: „Completezi un test pe site-ul oficial ?i, dac? ob?ii punctajul minim pentru accederea în rândul elitei intelectuale globale, Mensa te va primi în comunitatea online ce reune?te sub aceea?i copertin? virtual? membri din întreaga lume; este vorba de o prob? scris? pentru care nu se ?ine cont de nicio barier? cultural? sau na?ional?: ?i, în plus, îl vei putea anexa CV-ului (testul, adic?) ?i va cânt?ri greu (ce vorbesc aici, va fi decisiv!) la primirea vizei de munc? în str?in?tate”. Indignarea i se putea citi pe chip, gravat? cu litere de sudoare, ?i parc?-?i spunea în gând, „Doamne, cât de nesim?ite pot fi serviciile în lumea asta? Spa?iu infect, mese cu iz de catafalcuri, pre?uri bombastice, atitudini sfid?toare.... Suntem aspira?i de bani la fiecare pas, ?i aspiratorul revine în mâinile oric?rui nimeni care ?i-a pierdut orice urm? de bun-sim? la na?tere.” Televizorul suspendat pe un perete din spate trâmbi?a încontinuu. ?tiri peste ?tiri, peste sport, peste ?tiri ?i emisiuni cu oameni plini de empatie pentru ?omerii muritori de foame, în timp ce buzunarele empaticilor erau burdu?ite cu acel tip de hârtii plastifiate ce aveau tip?rite pe o parte chipuri ale unor personalit??i adev?rate. „Doar ei ne vor salva de ciuma portocalie. ?i ce-ar urma dup?? Febra ro?ie? Tot ce este posibil! Oricum, mai bine mergem înainte cu febr? decât s? ne uite via?a a?teptând la coad? dup? o por?ie de moarte”. Cu ochii îndrepta?i înspre fereastra în circ, lui Cezar îi r?sunau în minte aceste replici pe care le auzise mai demult la doi indivizi care st?teau, în fa?a lui, la o coad? kilometric? alc?tuit? din oameni care urmau s? pl?teasc? tribut Statului. De?i exilat? de privirile curio?ilor, masa lui Cezar degaja un abur de mister care mai mult atr?gea aten?ia decât conferea intimitate. Un domn se apropia cu pa?i gr?bi?i c?tre mica insul? a marelui intelectual anonim, vrând s? deschid?, cel mai probabil, un subiect de afaceri sau ceva asem?n?tor. În fine, p?rea s? aib? leg?tur? cu marketingul. Purta un palton gri, desf?cut, înc?l??minte elegant?, o pereche de pantaloni din stof?, negri, ?i o cravat? sub?ire ce ar?ta ca un pendul pe c?ma?a-i alb?. P?rul castaniu, adus pe fa??, ?i musta??-i discret? mai corectau – pu?in, dar corectau – tr?s?turile inestetice. Se putea întrevedea pe fruntea-i lat? o pustul? indiscret? ?i buza-i superioar? p?rea s? nu cad? la un consens cu cea de jos. Încerca s? urmeze direc?ia opus? celei din urm?.
„Bun? ziua, a? dori s? v? r?pesc aten?ia pre? de câteva minute. Se poate? ”
Str?inul degaja un manierism desuet, rostit cu rigiditatea limbilor de ceasornic pe ecoul circular al orelor. În plus, se a?ez? la mas? f?r? s? fie invitat.
„Domnule, am treab?, nu vede?i? Chiar trebuie s? v? fac observa?ie? Nu cred c? sunt în m?sur? s? va r?spund - cel pu?in nu acum – la întreb?rile pe care a?i dori s? mi le adresa?i. Ca fapt divers, totu?i, cu ce v? ocupa?i, sunte?i operator de sondaje?”
Plin de arogan??, tân?rul de 28 de ani î?i etala bicep?ii vocabularului, ajutat de-un accent v?dit aplecat pe-o briz? de intelectualism.
„Nu chiar, domnule... M? scuza?i, cum a?i spus c? v? numi?i?” Adresând aceast? întrebare, str?inul umbla prin servieta pe care o pusese pe mas? pentru a avea acces mai u?or la ceea ce c?uta.
„N-am spus nimic în acest sens. Fie... M? numesc Cezar Codreanu.”
„Nu chiar, domnule Codreanu. Sunt reporter de teren, reprezint postul de radio Catena 7 ?i a? dori s? culeg de la dumneavoastr?, în urma unui set de întreb?ri la obiect, opinii în leg?tur? cu evolu?ia din ultima vreme a scenei politice. Asta am f?cut toat? ziua, am luat interviuri la întâmplare, interviuri pe care postul nostru de radio le va difuza în cadrul unei emisiuni radiofonice. Voi înregistra convorbirea pe un reportofon ?i mâine, cam pe la orele prânzului, v? ve?i putea asculta la emisiunea «Oameni ?i semne».”
„?i de ce vre?i s?-mi lua?i interviu tocmai mie? Când sunt atât de multe persoane în jur...”
„Domnul Codreanu, v? rog, am ochiul format, ?tiu s? recunosc un om deosebit, cu o gândire ie?it? din comun, de la câ?iva kilometri – am un fel de radar integrat în cutia-mi cranian?. Ce vre?i s? fac? M-am n?scut sub semnul Intui?iei. Vorba aceea, fiecare trebuie s?-?i poarte propria cruce.”
„Bine, domnule reporter, m-a?i convins. P?re?i o persoan? interesant?, a?a c? v? acord 10 – 15 minute, cu rug?mintea s? fi?i chiar mai la obiect decât v? l?uda?i. Repet, ?i vreau s? m? crede?i, sunt foarte ocupat. Am nevoie s? m? conectez la Internet, ?i-asta cât mai urgent! Ave?i noroc c? e picat? conexiunea acestui local odios, altfel n-am fi stat acum de vorb?.”
„Ce bine! Înc? un interviu ?i o s? primesc m?rirea de salariu. R?mân dator! V? rog, înainte de toate, s? completa?i aceste formulare. Câteva date: nume, prenume, adresa, toate câmpurile de-acolo. Nu e mult. Le pute?i completa la sfâr?itul interviului.”
„Ok, da?i-le încoace.”
„În regul?, domnule Codreanu, s? începem.”
„Totu?i, crede?i c? un bar este locul potrivit pentru un astfel de interviu? Nu o s? ob?ine?i o înregistrare de slab? calitate, cu zgomote pe fundal?”

„De-aceste aspecte se vor ocupa b?ie?ii responsabili cu latura tehnic?. N-avem noi treab?. Zgomotele de fundal se pot ?terge, astfel încât s? nu r?mân? decât vocile noastre. Putem începe?”

„Da...” r?spunsese Cezar cu jum?tate de gur?.

Porni reportofonul
„Sunte?i simpatizant al vreunei orient?ri politice?”
„Din punct de vedere politic, domnule reporter, sunt apolitic. M? pozi?ionez central. Cu alte cuvinte, atunci când din dreapta vine o amenin?are, ?i din stânga o alta, eu, ca ?i cet??enii care nu con?tientizeaz?, m? aflu la mijloc. Ei, acum în ceea ce m? prive?te, am speran?a c? mijlocul pe care n?zuiesc s?-l fructific se va transforma într-un tunel de salvare, s? p?r?sesc odat? pentru totdeauna pustula asta a p?mântului în care oamenii muncesc pentru a se plânge ?i se plâng c? nu muncesc destul încât s? se plâng? ?i mai mult. Adev?rul este, domnule reporter, c? dezam?girile acumulate de-a lungul anilor m? conduc în ziua de ast?zi pe covorul ro?u al emigr?rii. Un covor pe care a? p??i în postura de cea mai mare vedet? a con?tiin?ei mele, pe care-o voi sp?la cu mult? ?ampanie dup? ce m? voi ?ti catapultat de-aici; nu c? a? avea con?tiin?a murdar?, dar e pu?in p?tat? de ipocrizia unora ?i-a altora. ?i s? nu crede?i c? sunt drastic în gândire. Doar am înghi?it în t?cere toate mizeriile care ne-au fost servite pe t?vile de aur ?i argint ale mass-media, înaintate pe band? rulant? acestui popor.”
„A?i putea s? r?spunde?i mai concis, domnule Codreanu, nu m-a? sup?ra. Din contra, am salva din timpul dumneavoastr? pre?ios.” Spuse reporterul, nu înainte de-a opri reportofonul.
„Domnule, nu fi?i ironic, c? nu v? mai r?spund la nicio întrebare. Spune?i mai departe.”
„Bun. Imediat, o clip?... s? g?sesc o alt? întrebare pertinent? în lista mea... Gata.”
Porne?te aparatul.
„Crede?i c? Partidul X, mai cu seama guvernan?ii afilia?i acestei mi?c?ri care d?, citez, «cu dreaptu-n stângu’», ar trebui s?-?i asume responsabilitatea pentru pauperizarea institu?iilor statului ?i parazitarea oamenilor?”
„Absolut. Din vina lor am ajuns unde suntem la ora actual?. Din vina lor ajunge ?ara, pe zi ce trece, sclava tuturor, ?intind c?tre recordul mondial în materie de împrumuturi de capitaluri b?ne?ti. Nu asumarea responsabilit??ii ar trebui s? fac? obiectul preocup?rilor lor, ci îns??i depunerea demisiilor din înaltul scaunelor de unde au administrat ?ara ca pe-o afacere de familie. M? în?el?”
„Nu, domnule Codreanu, dar s? trecem la urm?toarea întrebare. Crede?i c? schimbarea brusc? a cârmuitorilor ar fi o solu?ie viabil??”
Opri reportofonul.
„A?tepta?i pu?in înainte s? r?spunde?i la întrebare, trebuie s? merg pân? la toalet?.”
„V? rog”, replic? Cezar cu o doz? de iritare în verb.
„Cât timp lipsesc, v-a? ruga s? completa?i formularele. S? nu uita?i, nu de alta...”
Reporterul se ridic? de la mas?, î?i lu? servieta ?i porni în c?utarea toaletei. Se r?t?cise prin înc?pere, dar, pân? la urm?, un chelner binevoi s?-i furnizeze coordonatele precise ale traseului c?tre WC. Reporterul se întoarse cu dou? halbe de bere, pe care le trânti pe mas?, pe una dintre acestea oferindu-i-o lui Cezar. Trebuie s? fi stat la toalet? cam zece minute.
„Pofti?i, din partea mea, fac cinste. Îmi cer scuze c? am stat atât de mult. ?ti?i cum e...”
„Da, v? în?eleg. Nu face nimic. Mul?umesc. S?n?tate!”
Ciocnir? halbele ?i b?user? amândoi berea pe ner?suflate.
„Vre?i s? v? repet întrebarea acum, înainte s? pornesc aparatul?”
„Nu este nevoie, nu uit a?a de repede.”
Reporterul porni aparatul.
„Nu am nicio îndoial? c? schimbarea va însemna un plus pentru ?ar?, luând în considerare ideea c? orice schimbare este binevenit? atunci când lucrul care se cere schimbat nu mai poate însemna decât regres. Deci, da. Schimbarea, dac? n-ar fi una complet oportun?, sunt ferm convins c? ar produce o stare de bine în rândurile cet??enilor, ?i, mai mult decât atât, ar putea fi rampa de lansare a ??rii c?tre ie?irea din impasul în care ne sc?ld?m de-aproape un an.”
„Domnule Codreanu, sunte?i optimist în leg?tur? cu viitorul apropiat ?i îndep?rtat al acestei ??ri?”
„Nu m? mai intereseaz? acest aspect. Dac? voi avea noroc, nu voi mai fi prin preajm? s? m? entuziasmeze/ tortureze spectrele viitorului.”
„Ce crede?i c? se va întâmpla...”
„A?tepta?i! V-am alocat mai mult timp decât a? fi fost disponibil s-o fac. V-a? ruga, domnule reporter, s? ne oprim aici.”
Reporterul închise reportofonul cu o re?inere nedisimulat?.
„În regul?, domnule Codreanu, oricum ar fi fost ultima întrebare, dar este bine ?i a?a. V? mul?umesc mult pentru receptivitate. Mâine în jurul orelor 12 s? asculta?i emisiunea de care v-am spus mai devreme. Frecven?a la care ne pute?i recepta este 99,6.”
„A, era s? uit. S?-mi da?i ?i formularele cu datele dumneavoastr?. Le-a?i completat cât timp am fost la baie? Nu? Atunci mai z?bovesc pu?in, ca s? v? dau posibilitatea s? le completa?i.”
„Apropo de asta, domnule reporter, la ce v? trebuie mai exact datele mele?”
„Doar o formalitate, domnule Codreanu, cum v-am mai spus. Ca la noi... hâr?oage.”
„Mda... ”
„Gata, e suficient. Mult? s?n?tate!” Rosti aceste cuvinte cu un zâmbet pe care i-a fost greu s?-l ?in? pentru sine.
„Salve!” îi r?spunse Cezar plictisit.
Reporterul se ridic? de la mas? ?i l?s? în urma lui o dâr? de frustrare ?i-un miros de transpira?ie. P?rea un inorog cu protuberan?a în miezul frun?ii. Cezar l-a urm?rit cu privirea pân? în momentul în care u?a de la intrarea în local s-a închis în urma lui, f?cându-i apoi chelnerului un semn pentru a-i lua comanda.
„Chelner, chelner... !”
„Imediat. V? iau comanda în câteva momente. V-a pl?cut berea? A fost suficient de rece? Ce repede v-a?i decis asupra mânc?rii! În ziua de ast?zi, clien?ii dorm pe ei.”
„Prea multe ore în fa?a micilor ecrane.” A replicat Cezar.
Cezar î?i relu? activit??ile intelectuale de dinainte s? fie întrerupt ?i mai încearc? o dat? s? se conecteze la Internetul cafenelei. F?r? sor?i de izbând?. Nu mai avea niciun rost s? se consume degeaba. ?tia foarte bine c? serviciile de proast? calitate reprezentau specificul oric?rei societ??i comerciale înfiin?ate în Pauperia. Fiind o ?ar? de statur? medie spre mic?, cu o istorie opulent?, cu resurse naturale din bel?ug, dar prost condus?, ?i, pe de alt? parte, având ghinionul s? se pozi?ioneze la confluen?a intereselor economice ?i politice ale puterilor în plin? ascensiune, Pauperia era membr? a A.P.C. (Asocia?ia Puterilor Continentale), îns? mai mult onorific, pe hârtie, ?i în?bu?it? de o strategie ce avea s? exercite ni?te urm?ri bizare asupra cet??enilor ei.
„Gata. V? ia b?iatu’ comanda? V? sim?i?i bine? V? este frig? B?i, Gicule, închide, b?, u?a aia c? intr? tot frigul acilea la noi.”
„Nu, sunt în regul?. ?i adu-mi, te rog, o bere f?r? alcool ?i o por?ie de cartofi cop?i.”

„În regul?. B?utura acum sau cu mâncarea?”
„Cum vrei tu, prietene. Asta este mai pu?in important pentru mine. Stai a?a! Vreau s?-mi spui ce se întâmpl? cu Internetul. Crezi c?-mi po?i explica ce înseamn? erorile pe care le tot primesc atunci când încerc s? m? conectez la re?eaua wireless?”
„Nu mai merge rooter-ul. S? în?eleg c? n-a?i mai fost pe aici ?i zilele trecute.”
„Mda. Bine m?car c? am aflat ceva. Nu, asta este prima oar? când vin aici, ?i ultima, cred...”
„Deci, vi le aduc pe toate acum?”
Cezar privea în gol, ?i timpul l?sat s? curg? între r?spunsul s?u ?i întrebarea chelnerului p?rea o cascad? infinit? de incertitudine amestecat? cu plictis.
„Da, da... Pe toate...”
Ora 19:45. A?teptând s? i se aduc? mâncarea ?i b?utura, Cezar se gândea s?-i dea vestea bun? logodnicei sale. G?sise, într-un final, o porti?? de ie?ire din gaura de vierme în care cantonau de ani buni, ?i voia s?-i împ?rt??easc? asta în cel mai scurt timp posibil. Logodnica lui, Adina, o femeie de 25 de ani, absolventa facult??ii de litere ?i actual? profesoar? de limba român? la un liceu local, devenise, ca ?i Cezar, care, la rândul s?u, era profesor ?i preda psihologie ?i filosofie la un liceu destul de bine cotat, o victim? a regimului Com?nescu. În calitate de patron al statului Pauperia, Com?nescu, un mogul f?r? scrupule ?i machiavelic, f?cuse, în opinia lui Cezar, un pact cu marii demnitari ce conduc A.P.C-ul ca în maximum 30 de ani Pauperia s? fie eliberat? ?i predat? asocia?iei în scopuri de comer? interna?ional. Asta ar fi explicat multe, mai ales ?inându-se cont de ultimele m?suri luate de Com?nescu împreun? cu alia?ii s?i din Partidul X. Adina nu r?spundea. „S? fie la du?...”, se gândea Cezar spre a se calma ?i a înl?tura orice gând negativ. „Da, asta e! Îi voi spune când voi ajunge acas?”.
Chelnerul se apropie de masa b?rbatului cu berea într-o mân? ?i farfuria cu mâncare în cealalt?.
„...pâine?”
„Nu, a? mai dori o bere, în schimb. Cu alcool, de data aceasta.”
„Imediat.”
„?i stai prin preajm?, c?ci poate o sa te mai solicit.”
„Derbedeu’ dracului!” Morm?i chelnerul.

Întârziase la cin?. Era în jurul orei 21 ?i Cezar, dup? a ?aptea bere ?i achitarea notei de plat?, se hot?rî s? p?r?seasc? localul ?i s? plece acas?, dar nu înainte s? fac? un ultim gest. Merse la chelnerul care l-a servit, îi d?du un bac?i? gras împreun? cu un s?rut pe frunte, spunându-i:

„S? tr?ie?ti mult! Sau cum era vorba aia... ?”

„Bine...” Îngân? chelnerul.

„A?a, da, salve!”



3.

31 noiembrie, orele 20


Un apartament modest, cu dou? camere, dar bine îngrijit. Adina, logodnica lui Cezar, îl a?tepta cu o doz? de îngrijorare, cufundat? în patul din mijlocul dormitorului. Era ora 19:30. Deloc târziu, dar în mod normal b?rbatul ar fi ajuns acas? în jurul orei 19. Obi?nuiau s? ia cina în ora?. Se întorceau acas? dup? orele 22. Dintr-o dat?, Adina tres?ri din pat ca electrocutat?. B?t?i puternice ?i repetate în u??. „O fi Cezar?”. Se îndreapt? cu re?inere c?tre u?a metalic? ?i arunc? un ochi pe vizor. Deschide u?a, zâmbind.
„Bun? ziua, domnule Codreanu. Îl c?uta?i pe nepotul dumneavoastr?? Din p?cate nu a ajuns de la serviciu, dar cred c? trebuie s? soseasc? dintr-un moment într-altul. Dori?i s?-l a?tepta?i? S? v? fac o cafea?”
Venise în „vizit?” unchiul lui Cezar, Pavel Codreanu, cel care, împreun? cu so?ia sa, avusese grij? de educa?ia ?i formarea tân?rului profesor înc? de când acesta era doar un copil. P?rin?ii lui Cezar muriser? într-un accident de ma?in? acum 20 de ani. Constantin ?i Roxana, un cuplu înst?rit de afaceri?ti, locuiau în provincie ?i-l mai ajutau pe Cezar cu bani atunci când acesta r?mânea „în pan?” de resurse financiare, îns? nici pân? în ziua de ast?zi cei doi nu erau împ?ca?i cu mutarea nepotului lor departe de ei, în îmbulzeala capitalei. De câ?iva ani, misiunea lor era de a-l aduce înapoi la ei, ca el s?-i ajute cu diverse ?i ei s?-l aib? mai aproape, ne?inând cont de faptul c?, pân? la urm?, tân?rul avea o via?? personal?, înr?d?cinat? în obiceiurile locului. ?i nu se sfiau s? foloseasc? orice mijloace pentru a încerca s?-?i duc? noua misiune la bun sfâr?it. Unchiul lui Cezar era un b?rbat înalt, blond, cu pistrui ascun?i în spatele ridurilor ?i îmbr?cat întotdeauna cu haine scumpe ?i asortate. Viciul s?u cel mai pronun?at, pasiunea lui arz?toare, oscila în jurul valorii de 40 de grade. ?i le consuma de fiecare dat? cu entuziasmul unui adolescent virgin înaintea începerii actului sexual.
„Nu, nu beau cafea ast?zi. Am venit, de fapt, s? mai v?d ?i eu cum sta?i în apartamentul pe care vi l-am d?ruit. S? mai v?d una, alta, s? ?tiu dac? mai ave?i nevoie de vreun ban. Treburi de-astea.”
„Sunte?i prea bun. Momentan st?m bine cu banii, nu avem de ce s? ne plângem. Totu?i, cred c? mai bine l-a?i a?tepta pe Cezar s? discuta?i mai în am?nunt.”
Domnul Codreanu cerceta apartamentul cu aten?ia unui ofi?er de armat?. Nu-i sc?pa din ochi nici cel mai mic detaliu. De mult timp avea de gând s? fac? o astfel de inspec?ie. A prins o ocazie bun?, mai ales c? Cezar nu se afla acas?. Ajuns în dormitor, o senza?ie ciudat? i-a întunecat vederea, sim?indu-se de parc? o mie de a?chii i-ar fi intrat prin cornee ?i-ar fi ajuns pân? la retin?. Câteva haine erau împr??tiate pe pat, iar pe birou se în?l?a un pahar cu lapte. O cutie în care se aflau câteva buc??i de pizza transformate în scoar?? era abandonat? pe jos, lâng? un papuc r?t?cit pe care un gândac de apartament p?rea c? doarme adânc.
„Adina!”
Strig?te ca din gaur? de ?arpe.
„S-a întâmplat ceva, domnule Codreanu? A?i p??it ceva?”
„Ce-i cu dezordinea asta?!”
„Nu ?tiu despre ce vorbi?i, domnule Codreanu. Eu, personal, nu g?sesc nimic în neregul?...”
„Vrei s?-?i ba?i joc de mine?! S?-l ?ii pe Cezar într-o asemenea s?r?cie ?i mizerie? Vorbe?te!”
„V? referi?i la paharul de pe birou? Dar aveam de gând s?-l duc în buc?t?rie, ca s?-l sp?l, când am auzit b?t?ile în u??. Am venit repede s? v? deschid, normal. Ce era s? fac?”
„Taci, otreap?!”
În momentul premerg?tor insultei, unchiul îi arunc? o palm? s?n?toas? peste fa??. Nu mai era mult ?i-i ?â?nea sângele din obraji.
„Pute?i s?-mi spune?i cu ce v-am gre?it?”
Lacrimile îi curgeau pe obrajii îmbujora?i, ?i nu-i venea s? cread? c? omul de treab? de acum câ?iva ani devenise o brut? în carne ?i oase. Adina s-a pr?bu?it în pat, plângând ca un copil „atins” de p?rintele educator. Nu-?i putea struni dezam?girea, ?i-o l?sa s? curg? nestingherit pe chip între dou?, trei suspine. Telefonul Adinei, care ar?ta ora 19:45, suna în notele puternice ale unei sonate celebre de Beethoven. N-a r?spuns. Domnul Codreanu se uita în gol, îns? i se adresa Adinei.
„Nu am fost aici. Asta în caz c? Cezar va observa ?i va dori s? ?tie ce s-a întâmplat.”
„Ai în?eles?!”
„Da.”
Unchiul lui Cezar plec? în grab?, trântind u?a apartamentului. S-ar fi putut spune c? îl puneau la încercare mustr?rile, îns? era pu?in probabil ca aceste lic?riri s? tresar? în con?tiin?a unei persoane abrutizate.


4.

1 decembrie, orele 06


Diminea??. Muzica apei înghe?ând sp?rgea timpanele trec?torilor, iar pu?inele raze de lumin? c?deau ca ni?te suli?e transparente în craniile ce, pentru o secund?, s-ar fi putut confunda cu norii l?pto?i prin care erau deseori purtate. Doar câ?iva trec?tori r?t?ci?i mai ap?reau r?zle? în peisaj. Ora 06:13. Un întuneric indecis acoperea zona Pie?ei Universit??ii. Hotelul Mondial t?ia cea?a dens? ?i p?trundea în vintrele norilor de smoal? ca un Excalibur (tot un hotel renumit). Ai fi zis c? tân?rul c?zut noaptea trecut? în z?pad? nu voia nici în ruptul capului s? se ridice pentru a-?i relua activit??ile cotidiene. Un sunet de pa?i îndesa?i în z?pad? se auzea plutind de undeva din apropiere. Un om cu alur? de jandarm se gândi c? era cazul s? vad? ce s-a întâmplat cu acel om, care – se gândea jandarmul – mai mult ca sigur adormise în z?pad? dup? o noapte de be?ie crunt?. Acesta îl lovi u?or pe tân?r cu bocancul în piciorul stâng, ca s?-l trezeasc?. Cezar ridic? încet capul din z?pad? ?i mijii ochii pentru a vedea ce se întâmpl?. Privi de jos în sus, ?i individul masiv îi p?ru foarte cunoscut, având o musta?? pe care tân?rul o mai v?zuse undeva. Imagina?ia acestuia îl îmbr?ca pe str?in într-o aur? de familiaritate.
O voce ferm?.
„Ce c?uta?i aici, stimate domn? ?ti?i c? n-ave?i voie s? dormi?i în parcarea hotelului? Hai, duce?i-v? acas?!”
O eructa?ie, ?i apoi lini?te...
„V? rog eu, nu m? face?i s? repet! Ce naiba, nu v? e ru?ine, om în toat? firea...”
Cezar se ridic? cu greu, dar jandarmul îl apuc? de bra? pentru a-l ajuta s?-?i recâ?tige echilibrul. Fiind pe punctul de a spune ceva, dorind probabil s?-i r?spund? la întrebare, o tuse brutal? îi înecase lui Cezar orice imbold de ini?iere a pledoariei, urmat? de o senza?ie acut? de grea??, ?i uniforma „jandarmului” avea s?-l cunoasc? pe Cezar mai bine decât ar fi cerut-o contextul nefast. Vom?, nervi ?i fric?.
„Ce-aaaaa?i f?cut, dooooomnule!” Jandarmul î?i dusese mâna la frunte ?i bolborosi câteva înjur?turi zdravene. „Sta?i c? v? ar?t eu Domniei Voastre ce înseamn? s? vomita?i pe un ap?r?tor al drept??ii! ’Ai dreacu de manajeri petrec?re?i... M-a?i înjurat, m-a?i batjocorit, m-a?i pus s? v? parchez ma?inile b??inoase, dar nu v? înghit mizeriile!”
Ap?r?torul ?i-a „ocrotit”, cum ar fi fost firesc ?i cum reie?ea din fi?a postului s?u, nu numai dreptatea, dar ?i o parte din mândrie cu câteva bastoane în stomac si dou? palme aplicate peste ceafa tân?rului profesor. L?sându-l ca un cadavru în z?pada de-aproape un metru, i se adres? cu o voce de fiar?:
„Dac? v? mai prind prin zon? peste o jum?tate de ora, mergem amândoi de mân? la cea mai apropiat? sec?ie ?i v? ajut s? v? caza?i într-o celul?, la c?lduric?.”
Din partea lui Cezar, de la nivelul solului înghe?at, se auzeau câteva gemete înfundate. Jandarmul î?i purta încrez?tor mândria c?tre cine-?tie-unde, luând câteva mâini bune de z?pad? pentru a-?i cur??a uniform? de voma, ?i Cezar, întorcând capul în direc?ia în care „ap?r?torul patriei” disp?ruse, scuip? cu am?r?ciune câteva firicele de sânge ?i rosti câteva cuvinte ca pentru sine „idiotul, incon?tientul, nu ?tia c? l-a? fi putut nimici din câteva mi?c?ri... dac? m-ar fi lovit mai tare în stomac... dar a avut noroc, ?i se va reîntoarce la via?a lui deplorabil?, cu plozii care nu ?tiu decât s? plâng?, ?i c-o nevast? b?tut?, mai ales de soart?.


5.

1 decembrie, orele 08


Cezar clipea ca un semafor defect în momentele ulterioare scenei violente. Sim?ea nevoia s? repete mi?carea de mai multe ori. Astfel ar fi putut s? realizeze c? uneori lucrurile nu sunt a?a cum par la o prim? impresie. Z?pada disp?ruse. Doar canapeaua moale ?i albul tavanului îi mai aminteau de iarn?, iar caloriferul fierbinte îi confirma b?nuiala: se afla în apartamentul s?u, ?i nu umilit cu un pârâu de sânge curgându-i din nas.
Tot felul de gânduri îi împânzeau fiecare ac?iune pe care o ini?ia, fie c? era vorba de mersul la supermarket, fie banala activitate de preg?tire a micului-dejun, fie navigarea pe valurile Internetului la cârma unui gadget performant. ?i co?marurile au originea lor. Sunt r?ul net?iat de la r?d?cina subcon?tientului. Cezar ?tia foarte bine acest lucru, doar se recomanda de fiecare dat? un masterand eminent la psihologie.
Se gândea înm?rmurit: „Ce vis! ?sta da! Demn de-a fi turnat într-un serial autohton în care personajul principal devine, înc? o dat?, victima societ??ii n?sc?toare de mon?tri. Patetism întins la extrem ?i viciu comercial. Oare cum a putut mintea mea s? dea frâu liber unor asemenea pl?smuiri modeste? Bine c? rolul nu l-am îmbr?cat eu, pân? la urm?, ?i finalul îmi pare, cel pu?in pentru moment, de basm: în intimitate, f?r? frig, f?r? cet??eni recalcitran?i, f?r? b?t?i de cap. Ce mai, de vis!”
Replicile caustice nu lipseau din arsenalul lingvistic al lui Cezar. Dac? ar fi avut loc un atac nuclear, ironia tân?rului ar fi supravie?uit cu siguran??, al?turi de gândaci ?i ?obolani.
Se ridic? din pat, pu?in ame?it, ?i se îndreapt? c?tre aparatul de f?cut cafea, al c?rui filtru, din câte putea s? vad?, era acoperit de un strat sub?ire de za?. Nu-i mai r?m?sese aproape nimic. Uitase s?-?i cumpere. În ultima vreme era foarte distrat, ?i parc? totul i se învârtea în jur ca o roat? a norocului ce nu se oprea niciodat? în dreptul lui s?-i spun?: „poftim, ?i-ai câ?tigat dreptul de-a fi câ?tig?tor”!
Trebuia s? coboare pân? la magazin, dar gândul c? s-ar fi întâlnit cu vecinii lui sicofan?i îl scârbea pân? în m?duva oaselor. Nu le sc?pa niciun sunet, oricât de neînsemnat ar fi fost.

*

„Cezar!”
O pauz? teribil?.
„Cezar, Cezar!”
În grab?, coborând pe sc?ri de la etajul trei, o siluet? bombastic? întindea bra?ele ?i striga dup? tân?rul care gr?bea pasul. Cezar se f?cea c? ascult? muzic? la c??ti, îns?, ca dintr-un con de umbr?, o mân? îl cuprinse de um?r ?i-l oprise din drum.
„Cezar, nu mai auzi?”
Pauz?.
„Fii ?i tu altfel, copile, mai comunicativ, c? nu te m?nânc? nimeni!”
„Bun? diminea?a, doamn? Florea! Nu v-am auzit, ascultam muzic? la c??ti ?i, în fine, sunt pu?in ame?it.”
„?i-e r?u? Te-ajut? mama cu ceva?”
„Nu, sta?i lini?tit?, am nevoie doar de pu?in aer.”
„Bine c? te-am prins înainte s? ie?i din bloc. Voiam s? vorbim ceva. ?tii c? vecinii de la etajul 5 se mut?? Familia Voicu. ?i-am mai povestit despre ei mai demult.”
„Da... Îi ?tiu.”
„E p?cat. Erau ni?te vecini tare buni...”
„Dac? vor s? se mute, s? o fac? ?i s? fie s?n?to?i. Asta e via?a. Schimbarea este un eveniment important ?i inevitabil, nu o tragedie. Haide?i s? nu o transform?m într-o dram?. ?i, pân? la urm?, ce leg?tur? are asta cu mine?”
„Niciuna, dragule, voiam s? te ?in la curent, ca fapt divers, ?tii ?i tu cum sunt oamenii. Discut? între ei, se în?eleg bine, se întâlnesc ?i afi?eaz? întotdeauna zâmbetul cel mai dichisit, pe care noaptea îl pun la p?strat într-un borcan cu dulcea??, pentru ca în fiecare diminea??, când o iau de la cap?t cu toat? spoiala conven?ional?, s? ?i-l urce din nou în miezul fe?ei ca pe o protez? a fericirii. Oricum, nu te-am mai v?zut de mult, mi se f?cuse dor de tine. Eu ?i mama ta am fost prietene bune... Ei, dac? m-a? apuca acum s?-?i povestesc prin câte am trecut amândou?... I-am jurat c?, dac? Doamne fere?te se întâmpl? ceva cu ea, voi avea grij? de tine ca de propriul fiu. Iart?-m?, maic?, sunt b?trân? ?i proast?, nu vreau s? te sup?r, dar de când s-a dus ?i b?rbatu-meu nici c?r?ile nu-mi mai ?in companie a?a cum o f?ceau odinioar?... Ce-a? mai vrea s? mai predau m?car 2 ore ?i-apoi s? m? duc sus la Domnul nostru iubit, s? m? întâlnesc cu cei ce nu mai sunt azi lâng? noi...”
Cezar nu p?rea impresionat de tirada obosit? a persoanei aceleia ciudate. Mai mult, comunica prin to?i porii, chiar dac? încerca s? lase o alt? impresie, c? nu avea nici cea mai mic? dispozi?ie s? între?in? un dialog de complezen??, ?i cu atât mai pu?in cu o persoan? despre care am citit mai departe, în jurnalul lui Cezar, la care începuse s? scrie de când împlinise vârsta de 14 ani, c? asculta întotdeauna cu paharul pe la u?ile oamenilor ?i c? se uita în fiecare zi, pre? de câteva ore încontinuu, pe fereastra de la dormitor ca s? monitorizeze mi?c?rile tuturor vecinilor ?i musafirilor lor. În fine, acesta a încercat s? ias? din clinciul în care bunul-sim?i nativ îl f?cea s? z?boveasc? mai mult decât ar fi fost cazul.
„Am fost foarte ocupat în ultima vreme. Treburi personale.”
„Bine, bine, v?d c? nu e?ti în apele tale, ?i nici nu dore?ti s? vorbe?ti cu mine azi. Apropo, a venit unchiul t?u în vizit? seara trecut?. A plecat în grab?. Te-ai întâlnit cu el?”
„Nu...”
Dup? ce s-a scuzat c? nu mai poate r?mâne la taclale ?i i-a urat o zi bun? vecinei sale, Cezar coborî sc?rile ?i ie?i din bloc ca un uragan. L-a pus pe gânduri vizita misterioas? a unchiului s?u ?i nu-?i putea închipui cum de s-a întâmplat s? nu observe nimic ciudat în comportamentul Adinei. Cu siguran?a ar fi zis ea ceva sau s-ar fi remarcat ceva suspect în vocea ei. Ie?ise s? cumpere cafea ?i, plecând în grab?, nu se gr?bise s? ia în considerare faptul c? î?i petrecuse „toat?” noaptea pe canapea, ciuruit de starea profund? de ebrietate în care c?zuse dup? întâlnirea cu reporterul de teren ?i nici c? nu trecuse prin dormitor. Totodat?, o senza?ie acut? de profund disconfort i se instalase în stomac. Gr?bea pasul curios, dar mai mult îngrijorat de ce-ar fi putut s? ascund? o vizit? neanun?at? din partea rudei sale.

Dimine?ile erau friguroase în Triste?ti ?i un aer de petrecere plana deasupra tuturor, în ronduri, ca un vultur ce a?teapt? moartea cump?t?rii. Împlinirea a dou? decenii de libertate (cel pu?in în con?tiin?a maselor) f?cea din ziua respectiv? un prilej de s?rb?toare. Aproape to?i comercian?ii erau liberi, fiind practic imposibil s? g?se?ti vreun butic deschis pe o raz? de câ?iva kilometri. Cezar purta o canadian? albastr? cu un logo ilizibil, inscrip?ionat pe spate, probabil decojit dup? „n” sp?l?ri, ni?te jean?i negri, o pereche de bocanci asem?n?tori cu cei pe care îi poart? solda?ii în armat?, tot negri, ce p?reau vechi de când lumea ?i un fular g?urit într-o parte, permi?ând rafalelor de vânt s?-i ciupeasc? pielea gâtului, cuprins? de frisoane. Pletele i se rev?rsau pe chip ca o cascad? ondulat? ?i cleioas?. Trebuia s? mearg? trei sta?ii cu autobuzul pân? la cel mai apropiat supermarket. Ce nu face omul pentru dependen?a lui? Fiecare c?l?torie cu autobuzul simboliza în sine o aventur? prin de?ertul colectiv. Zeci de mâini ?i picioare erau reduse la zero de propria lor neputin??. Oricum, înarmarea cu r?bdare era un factor indispensabil dac? cineva avea nevoie s? apeleze la serviciile de transport în comun. Atât de „în comun”, încât respira?iile celor al?turi de care împ?r?eai cutia f?ceau rotocoale în aerul închis, se înf??urau în jurul gâtului t?u ca o funie ?i î?i strângeau grumazul pân? aproape de le?in. Oprindu-se în sta?ie, dup? traversarea bulevardului P?cii, Cezar a?tepta un autobuz, oricare ar fi ajuns primul - toate se îndreptau în aceea?i direc?ie pe o distan?? de trei kilometri sau trei sta?ii, urmând ca tân?rul s? coboare la cea de-a treia sta?ie. Acesta se urc? în autobuzul 253, fiind relativ gol, câteva scaune libere p?reau c?-?i caut? parteneri pentru o simbioz? des?vâr?it? a lenei, iar fe?ele obosite ce ornamentau peisajul restrâns tr?dau o absolut? s?r?cie a spiritului civic. Un firicel de zeam?, ca un mic izvor, pornea din spatele autobuzului încercând s? ajung? pân? la cabina ?oferului ?i s? împart? podeaua în dou?, pe lungime. Un iz de urin? evoca în mintea lui Cezar amintiri legate de Cr?ciun (cu ocazia fiec?rei s?rb?tori importante - validate de întreaga na?iune plin? de reveren?? fa?? de divinitate - dar mai ales în proximitatea Cr?ciunului ?i alarmant de multe zile dup?, num?rul colind?torilor, adic? cer?etorii ?i aurolacii care „beneficiaz?” gratuit de serviciile transportului în comun, atinge cote paroxistice). Casele de bilete, ar?tând ca ni?te cavouri din interiorul c?rora ?i se întinde câte un bilet contra unei sume fixe de bani, erau închise, dar acest detaliu minor nu i-a oprit pe trei indivizi ce p?reau controlori s? urce la urm?toarea sta?ie. Cum nu a avut de unde s? cumpere nici m?car un bilet, Cezar nu putea s? aib? la îndemân? dovada c? ia parte la întreaga ?arad? a cet??eanului civilizat cu drepturi, dar ?i cu mult mai multe obliga?ii fa?? de societate ?i institu?iile-i aferente.
„Bun? ziua, biletul sau abonamentul dumneavoastr? la control, v? rog!”
„Îmi cer scuze, nu am avut de unde s? cump?r bilet, toate casele de bilete sunt închise. Eu circul foarte rar cu transportul în comun de suprafa??, ?i-acesta este motivul pentru care nu am un abonament: ar fi o cheltuial? inutil? pentru mine. Nu exist? sta?ie de metrou acolo unde vreau s? ajung, ?i oricum... nu este vorba decât de trei sta?ii. Nu pute?i face niciun compromis în ceea ce prive?te aceast? situa?ia stânjenitoare? ”
Chipul b?rbatului tr?da o oarecare furie amestecat? cu team?. ?tia c? nu este în postura s? arunce bani pe fereastr?, dar nici nu avea dispozi?ia necesar? pentru a se lua la ceart? cu capetele p?trate ale celor care învârteau sume rotunde.
„Ce compromis, domnule? Regula e regul?! Ce mama dracului, sunte?i om în toat? firea!... Au ap?rut portofelele electronice pe care pute?i depozita câteva c?l?torii pentru o lun? întreag?, a?a, de rezerv?. Suntem nevoi?i s? v? scriem o amend?. Vom coborî la sta?ia urm?toare ?i-mi ve?i prezenta un act de identitate.”
Când autobuzul opri în sta?ie, la coborâre, ?inându-se de bara ce împ?r?ea ie?irea în dou? p?r?i (urcare ?i coborâre), Cezar îl împinse cu piciorul pe unul dintre controlori, proiectându-l în z?pada amestecat? cu noroi ce îmbr?ca sta?ia (pe cel care-l oprea s? nu fug?, mai exact), coborî în grab? printre ceilal?i doi ?i începu s? alerge cu toat? fiin?a lui. Dup? 30 de metri de sprint, privi în spate. Colegii individului proiectat în z?pad? îl ajutau pe acesta s? se ridice, r?mânând îns? priponi?i locului. Cezar alerga ?i mai repede, cuprins de aripile furiei, pân? ce i-au ie?it în cale, venind de pe-o strad? perpendicular? cu trotuarul, dou? namile cu pantaloni negri din stof? ?i paltoane bleumarin. P?reau, la rândul lor, controlori. Erau colegii celor care au vrut s?-i scrie lui Cezar o amend?, alerta?i prin telefon c? un b?rbat de talie mijlocie cu „p?rul mare” încerca s? încalce legea. L-au prins de bra?e, imobilizându-l. Din spate se puteau z?ri trei siluete ca trei spectre monstruoase ce alergau cu stoicism.
„L-a?i prins. Perfect!”
„Voiai s? scapi, b?trâne?!”
„Mergi relaxat, nu te zvârcoli! Ne îndrept?m c?tre un loc mai ferit, s? discut?m pu?in. S? vedem dac? este sau nu bine s? ne b?g?m organul în ea de ordine.”
Cezar privea nedumerit în stânga ?i în dreapta, vrând parc? s? strige dup? ajutor. Îns? nu era nimeni pe strad? care ar fi putut reac?iona. Toat? lumea bun? era la cump?r?turi sau în cas?, dormind adânc, pentru a-?i înc?rca bateriile: a doua zi aveau s? preia, pe lâng? volumul de munc? obi?nuit, ?i volumul de munc? pierdut în ziua în care au fost liberi s? se odihneasc? pentru a prinde for?? de munc?.
„V-am mai spus, n-am reu?it s? cump?r nici m?car un bilet din cauza orarului restrictiv al caselor de bilete. Ast?zi toat? lumea este liber?. Nu este vina mea. Nu voiam decât s? cump?r ni?te cafea de la supermarket-ul «Save-a-lot».”
„Noi nu suntem controlori, domnule profesor. V-am c?utat acas?. N-am g?sit-o decât pe so?ia dumneavoastr?. Avea obrazul umflat. M? rog, nu e treaba noastr?. Ne-a spus c? i-a?i l?sat un bilet în care era scris „Merg la Save-a-lot”. Ne-am gândit c? nu sunte?i departe, ?i-am pornit dup? dumneavoastr?. V-am v?zut când a?i urcat în 253. Am fost inspira?i c? am venit de la bun început cu jeep-ul, a?a c? am putut merge înaintea autobuzului. Am oprit în sta?ia la care cei trei colegi ai mei s-au urcat în autobuz, înainte ca acesta s? soseasc?, desigur. Ne-am gândit c? nu avea?i de unde s? cump?ra?i bilet ?i ?tim c? v? deplasa?i numai cu metroul, ceea ce ne-a dat de b?nuit c? nu ave?i abonament pentru transportul de suprafa??. Am vrut s? fie ceva formal, s? nu d?m buzna în autobuz, în calitate de instan?e neautorizate, s? v? lu?m pe sus ca în filmele americane, c? am fi alertat lumea ?i nu trebuie s? se ?tie nimeni cine suntem... ?i nici c? suntem altceva decât ar trebui. A?i v?zut c? a func?ionat? N-a cârtit nimeni!”
Cezar înghi?ea în sec. Furia îi se transformase definitiv ?i irevocabil în groaz?. Nu ?tia motivul pentru care acei indivizi l-au capturat ca pe o prad? ?i nici ce aveau s?-i fac?. Un lucru era sigur, nu aveau de gând s?-l invite în ora? la o bere. Cei trei fal?i controlori mergeau în fa??, purtându-l pe b?rbat pe ni?te str?du?e înz?pezite. Cei doi care l-au prins pe Cezar se deplasau în spatele lor. Din rândul celor din spate, o protuberan?? ce p?rea a fi un co? enorm s? ar?ta batjocoritor celor câtorva fulgi de z?pad? ce e?uau pe asfalt.


6.

1 decembrie, orele 09


O diminea?? obi?nuit? de iarn?. Ningea încontinuu de câteva zile, iar necunoscu?ii care îl escortau pe Cezar reu?iser? pân? la urm? s? îl urcare pe tân?r în ma?ina lor, un model de teren, alegând s? abordeze un traseu mai pu?in cunoscut de marea majoritate. Cum n-au înc?put to?i în jeep, unul dintre indivizi a ales s? r?mân? la locul întâlnirii. Mai exact, cel cu buba în frunte, care i-a inspirat lui Cezar un aer familiar, mai ales c? era o insul? ambulant? de transpira?ie în imensul ocean de impurit??i amestecate cu oxigen.
„Cine sunte?i? ” întreb? Cezar cu un dram de însp?imântare în voce.
„Vei afla în curând, b?trâne! Mergem într-un loc în care putem discuta nestingheri?i. O s? afli la momentul oportun cine suntem noi ?i ce dorim de la dumneata. Pân? atunci, stai lini?tit acolo în spate. Po?i s? dormi, dac? vrei. Mai avem ceva pân? la destina?ie. ”
Dar nu putea dormi în condi?iile acelea de maxim stres. Nu în fiecare zi era lin?at de cinci indivizi care puteau fi orice, inclusiv criminali. Ie?ir? din ora? dup? 15 minute de condus, iar ?oferul ap?s? cu hot?râre pedala de accelera?ie. Privind pe geam, copacii scheletici de pe marginea ?oselei tremurau ca ni?te umbre anorexice în ?oaptele pline de r?ceal? ale vântului. Câ?iva corbi zburau deasupra tuturor în semn de superioritate. Puseser? st?pânire pe iarn? ?i pe tot ce era alb ?i cenu?iu, fiind vârful unei piramide a c?rei baz? era de un alb imaculat, apoi, spre vârf, devenea gri ?i, în cele din urm?, se termina cu un nor negru de corvus corac?i, care f?ceau giumbu?lucuri prin aer ?i furau aten?ia creaturilor legate de p?mânt. Cezar gândea cu voce tare, pierdut într-o dimensiune a vis?rii.
„O s? ne vin? de hac într-un final...”
„Cine o s? ne vin? de hac, b?trâne? Ce tot îndrugi acolo? Întreba ?oferul cu un zâmbet ironic mâzg?lit pe chip.”
Î?i mângâia fruntea, scos din trans? de abordarea verbal-agresiv? a ?oferului.
„Ciorile, domnule bodyguard. Privi?i pe geam, sfideaz? în?l?imile f?r? team?. Nu suntem altceva decât cobaii lor, ?i ele vor reveni drept suspu?ii no?tri. Suntem nimicuri. Ele, ciorile, au cucerit v?zduhul. Sunt hienele în?l?imilor. Nici eu, nici dumneata, nici colegul dumneavoastr? care a r?mas în spate (care îmi pare foarte cunoscut, c? tot veni vorba), nimeni n-o s? scape de aripile lor de smoal?. Lacrimi întunecate ale cerului...”
„M? faci s? râd, domnule profesor! E?ti simpatic.”
„Auzi, b?i, Tache”, adresându-i-se pasagerului din partea dreapt?, „domnule bodyguard”. Subit, chipul ?oferului se lumin? într-o bucurie nedisimulat?, dând frâu liber unei avalan?e de râsete.
„Nu m-ai nimeri, domnule profesor. Mai încearc?, de?i n-o s? po?i ghici nici într-o mie ?i una de nop?i (râdea cu poft?).”
Drumul p?rea mai lung decât s-ar fi a?teptat „domnul profesor”. Ie?iser? de ceva vreme din localitate, dep??ind kilometrul 90 din tronsonul unei autostr?zi neterminate. La un moment dat, dup? alte 60 de minute de mers în linie dreapt?, printr-o mi?care brusc? a volanului, ?oferul vir? la dreapta, pe un câmp asfixiat de z?pad?. O p?dure se ar?ta din dep?rtare, ?i ei se îndreptau spre aceasta. Câmpul dormea ca un prunc înf??urat în m?t?suri albe. Doar ro?ile ma?inii îi tulburau somnul profund, f?r? îns? a-l trezi. Z?pada trosnea. Ner?bdarea ?i teama desenau pe fa?a lui Cezar câteva expresii ridicole. Mahmureala îl eliberase de ceva timp, îns? acum se confrunta cu probleme mult mai serioase. Cu cât se apropiau mai mult de p?dure, cu atât adrenalina continua s?-l deranjeze ?i mai tare. Era clar c? nu avea de-a face cu o autoritate oficial?, altfel n-ar mai fi fost târât în pustietate. „M?car de-a? fi fost implicat în vreo afacere ilegal? sau ceva asem?n?tor, a? fi avut, totu?i, o ipotez? pe care s?-mi bazez presupunerile”, î?i spunea Cezar în gând. „A?a...” A?teptarea îi rodea stomacul deja n?p?dit de foame. Tabloul de iarn? ar?ta ca un purgatoriu alb, imaculat, lipsit de orice urm? de timp. P?durea se ascundea în cea??, ?i-ai fi zis c? urm?reau o fantom?. În cele din urm?, dup? aproximativ un sfert de or? de mers cu 20 km/h pe câmpul nim?nui, oprind motorul ?i stingând farurile, în fa?a oamenilor se ridicau de la nivelul solului ?i pân? dincolo de nori o pleiad? de copaci negri cu bl?nuri de ur?i polari pe crengile înl?n?uite. Dup? ce toat? lumea a coborât din automobil ?i dup? ce unul dintre b?rba?i lu? din portbagaj o lopat?, o p?tur? ?i o lantern? mare, ?oferul a f?cut un gest cu cheile ca ?i când ar fi ar?tat înspre cineva ?i, ap?sând pe un buton, închise toate u?ile autovehiculului. V?zând lopata, Cezar a fost imediat cuprins de-o puternic? senza?ie de le?in, reu?ind cu greu s? se ?in? pe picioare. ?oferul pornise înainte. Ceilal?i mergeau mai în spate, lâng? Cezar, înghesui?i în sufletul b?rbatului, pentru a se asigura c? plimbarea decurge f?r? vreun incident nepl?cut. Urmau o c?rare ce se adâncea în p?dure. Dup? ce au parcurs cam jum?tate de kilometru de peisaj hibernal, copacii începeau s? se r?reasc?. Ascuns? dup? câ?iva brazi înal?i cu crengi lungi ?i acoperite în abunden?? de ace, formând un gard natural, se afla o întindere ca un platou. Ca un eliport, mai degrab?. Un plasament ciudat, nea?teptat, care a trezit în bulversarea lui Cezar ?i mai multe semne de întrebare. Strecurându-se printre copaci, se gr?beau, probabil ?i din cauza gerului, s? ajung? la destina?ie. S-au oprit dup? ce-au trecut de ultimii brazi ce închideau platoul într-un contur uniform, dup? care unul dintre înso?itorii lui Cezar a început s? numere ceva, ajutându-se de o serie de m?sur?tori realizate cu proprii pa?i, nu înainte de a înmâna p?tura unuia dintre colegii s?i. Cinci pa?i înainte, apoi, trasând un unghi de 45 de grade, zece pa?i la stânga. Ajuns în punctul dorit, spre stupefac?ia lui Cezar, b?rbatul începuse s? sape. Dup? ce-a înl?turat o bun? bucat? de p?mânt, lop?tarul a scos din buzunarul interior al paltonului un inel pe care se aflau o mul?ime de chei, ?i a f?cut un semn s? i se aduc? p?tura. A dat z?pada la o parte ?i a întins p?tura chiar în continuarea scobiturii realizate în p?mânt. S-a a?ezat pe p?tur?, în genunchi, ?i a intrat cu jum?tate de corp în groap?, ?inând cheile în mâna stâng?. Dup? aproximativ 30 de secunde, se ridic? îndreptându-se spre ceilal?i ?i, printr-un semn, îi îndemn? s? vin? spre el. Cezar era u?or împins de la spate. I se spunea indirect s? gr?beasc? pasul. Ajun?i în fa?a gropii, o u?i?? p?trat? st?tea deschis?, dezv?luind o gur? de întuneric. Se putea z?ri ?i-o scar? ce se împletea cu acea croial? neagr?.
„Tache, tu stai aici, aprinzi lanterna ?i o îndrep?i în jos, s? vedem pe unde coborâm, ?i dup? ce vom fi coborât cu to?ii, arunci lanterna ?i cobori ?i tu, dar s? nu ui?i s? încui u?i?a. O s?-?i lumin?m noi de jos. ?i ai grij? s? arunci lanterna aprins?, pentru ca noi s? vedem în ce direc?ie cade. C? nu rezolv?m nimic dac? se zdrobe?te.”
?oferul i se adresase lui Tache, pasagerul din dreapta. Primul care a coborât pe scar? a fost ?oferul. Dup? acesta au urmat ceilal?i doi, pe urm? Cezar, care a întâmpinat dificult??i la coborârea pe scara metalic? ?i alunecoas?, pu?in înclinat?, ?i, în sfâr?it, venise rândul lui Tache. Din neaten?ie, acesta a sc?pat lanterna, f?cându-se zob la contactul cu suprafa?a cimentat? de jos.
„B?i, cumetre, trebuia s? ne spui când o arunci. Pe lâng? faptul c? era s?-mi sparg? capul, s-a f?cut ?i praf. D?-o în m?-sa de treab?!” ?ipa de jos ?oferul.
„Mi-a sc?pat din mân?, Gelule. N-am f?cut-o inten?ionat.” Se scuz? Tache.
„Stai acolo, c? urc eu ?i aprind lanterna telefonului ?i apoi coborâm amândoi încet.”
Ajuns aproape de contactul cu suprafa?a, scoase telefonul din buzunar, ap?s? la întâmplare o tast? oarecare pentru ca în urm?toarea secund? s? observe c? bateria telefonului murise. O situa?ie descurajant?.
„S-a desc?rcat? ” Întreb? Tache v?dit îngrijorat.
„Da. Tu ai lantern? la mobil?”
„Nu am telefonul la mine, dar cred, nu sunt sigur, c? mai avem o lantern? în ma?in?.”
„P?i zi, cumetre, a?a. Mergem s-o lu?m.”
„Auzi?i, noi mergem pân? la ma?in? s? c?ut?m o alt? lantern?. Tache spune c? mai avem înc? una, ceea ce ne-ar fi de-un real folos! N-o s? dureze prea mult.”
Era adev?rat. Mai aveau o lantern? în ma?in?. O luaser? ?i porniser? imediat spre locul cu pricina. Zece minute a durat deplasarea dus ?i întors. Au împ?rt??it vestea bun? cu ceilal?i, începând apoi s? coboare. Fiind o lantern? mai mic?, ?oferul a putut-o strecura într-unul dintre buzunarele exterioare ale paltonului.
„S? v? îndep?rta?i de scar?, s? nu v? c?lc?m pe cap.” Le spuse ?oferul cu un aer triumfal.
Odat? ajun?i jos, ?oferul b?g? mâna în buzunar, scoase lanterna, o aprinse ?i o îndreptase în ochii lui Cezar, acesta tres?rind ca ?i când ar fi fost supus unor ?ocuri electrice.
„Scuze, b?trâne, nu aveam de unde s? ?tiu c? te afli în raza de ac?iune a lanternei.”
„Nu este nicio problem?, replic? Cezar, frecându-?i ambii ochii cu degetele ar?t?toare încovoiate.”
„Voi sta?i aici! Eu o s? m? aventurez în întuneric pentru a c?uta întrerup?toarele.”
„A?i închis u?i?a?” Se auzi o voce din întuneric, care putea veni din orice col? al înc?perii subterane, cu un ecou pu?in tremurat.
„Da, am închis-o eu.” Interveni ?oferul în for??, sigur pe el ca un m?gar la deal. „?i cheile sunt la mine.”
„Sunt întrerup?toare aici?” Întreb? Cezar, mai mult pentru sine, dup? un moment de reflec?ie.
„Sigur c? da. Avem de toate aici.” intrase ?i Tache în vorb?
?oferul p??ea încet, ?inând cercul de lumin? al lanternei în fa?a lui. Mergea cu aten?ie, ca un cunosc?tor al tunelului, apropiindu-se de un perete. Mergea de-a lungul lui, cercetându-i suprafa?a prin proiectarea cercului de lumin? pe fiecare petic de beton. Pip?ia peretele în c?utarea întrerup?toarelor. Deodat? sim?ise ceva care ie?ea în relief. Printr-o mi?care spasmodic?, a îndreptat cercul de lumin? pe acea bucata de perete. Un rând de ?ase întrerup?toare i se ar?tau la nivelul capului.
„S? se fac? lumin?!” Strig? dintr-un col? ?oferul, ap?sând pe fiecare dintre cele ?ase întrerup?toare.
Dintr-o dat?, o ploaie de lumin? sp?la de întuneric întregul tunel. Dar era mai mult decât un simplu tunel. Putea fi considerat un bordei modern de dimensiuni foarte mari. Ochiometric, avea o adâncime de 10 m, o l??ime de 50 ?i o lungime de aproximativ 200. Aceast? înc?pere subteran? ascundea, dup? cum se vedea prea bine, o construc?ie ce sem?na cu un hambar ?i, dac? ai fi privit mai cu aten?ie, cu o cas? neîntre?inut?. To?i se pozi?ionau deja în fa?a intr?rii. Stând în stânga ?oferului, Cezar sim?i nevoia s?-i mai adreseze acestuia o întrebare.
„Este c?ldur? în?untru?”
„Cum s? nu?” R?spunse ?oferul, c?utând cheile prin buzunare.
U?a din lemn masiv a hambarului avea un aspect oarecum învechit, fiind, totu?i, într-o stare irepro?abil?, ceea ce ar fi însemnat c? nu era întrebuin?at? prea des, în ciuda faptului c? modelul ?i formele ornamentale tr?dau o dat? a fabrica?iei de mult apus?. Nici cl?direa în sine, hambarul, nu aducea, oricât ar fi fost de înv?luit? în cercet?ri minu?ioase, a bloc de sticl?. În fa?a u?ii, la intrare, st?tea întins un covora? dreptunghiular de ?ters înc?l??mintea, care purta inscrip?ia „Welcome”. A?adar, Cezar trebuia s? se simt? binevenit, de?i nu ?tia unde anume era binevenit. ?oferul, cea dintâi c?l?uz? a „domnului profesor”, st?tea în fa?a u?ii cu un breloc sufocat de chei, ner?bd?tor s? intre, de parc? în fa?a lui se afla nu o u??, ci o domni?oar? a c?rei centur? de castitate se cerea descuiat? pentru a-i p?trunde în sufletul dogoritor. Prima cheie nu se potrivise, nici a doua, îns? la a treia încercare se auzise un clinchet ce a sunat în mintea lui Cezar ca o not? de pian. Frigul îl f?cuse atât de sensibil, încât ar fi tres?rit la orice amintire fierbinte. Înc?perea, m?surând în jur de 500 m˛, era aproape goal? ?i pr?fuit?. Geamurile poleite cu gr?sime (ai fi zis c? un astfel de stabiliment nu avea nevoie de geamuri) începeau de la o în?l?ime de 3 m ?i se terminau pân? aproape de tavan. Ni?te ab?ibilduri mari, probabil f?cute la comand?, erau aplicate pe geamuri (în urma unui proces de decalcomanie) ?i înf??i?au nori albi pe un fond de azur. O lumin? de neon str?juia atmosfera, aducând mai aproape de priviri cele câteva cutii de carton abandonate pe undeva prin spate. În mijlocul înc?perii, în mod ciudat, se aflau: o mas? (jum?tate din sticl?, jum?tate din lemn) ?i de-o parte ?i de cealalt? a mesei, un scaun din lemn ?i o canapea neagr? din piele; scaunul ?i canapeaua erau pozi?ionate fa?? în fa??. Podeaua era compus? dintr-un parchet trainic, de culoarea mahonului, ?i pere?ii de var parc? a?teptau ceva. În col?ul opus col?ului în care erau aruncate cutiile de carton se afla o înalt? sob? de teracot?, care împr??tia c?ldur? în întreaga înc?pere. Dup? ce ?oferul ?i-a frecat mâinile pre? de câteva secunde, a închis u?a, plantând apoi ghemul de chei în buzunarul interior al paltonului. Ceilal?i trei l-au condus pe Cezar spre mijlocul înc?perii, acolo unde se afla masa. Vrând s? se a?eze pe canapea, Cezar a fost prins imediat de bra?, f?cându-i-se un semn cu degetul ar?t?tor înspre scaun. Se a?ezase, într-un final, pe scaunul indicat.
„Acum c? am ajuns, îmi pute?i explica despre ce este vorba?”
„Vei afla în curând.” L-a asigurat ?oferul, de data aceasta degajând un veritabil aer de sobrietate.
Telefonul mobil al unuia dintre colegii ?oferului începu s? sune. Al „lop?tarului”. Cezar î?i cerceta ?i el mobilul, doar pentru a constata c? nu avea nicio linie de semnal.
„Alo! S? tr?i?i! Da, da, am ajuns. L-am a?ezat pe scaun. Am urmat toate instruc?iunile pân? în cel mai mic detaliu. Ve?i ajunge în maxim o or?? Aha... aha. Aha!”
Pantofii b?rbatului, în complicitate cu podeaua compus? din pl?ci de parchet laminat, scoteau un sunet asem?n?tor celui de potcoave de cal pe asfalt. Se învârtea de colo pân? colo ?i p?rea angajat într-o discu?ie serioas?.
„S?-i pui ce-am stabilit. Se auzea din aparat.”
„Da, a?a vom face. S? m? suna?i când ajunge?i la intrarea în p?dure. V? a?tept?m.”
Închise telefonul ?i-l arunc? în buzunar ca într-o pr?pastie. Se post? în fa?a lui Cezar, în spatele canapelei, în picioare, al?turi de colegii s?i, ar?tând ca o echip? de scotland yard.
„Cum se face c? dumneata ai semnal ?i eu nu?, întreb? Cezar cu o expresie de om nevinovat.”
R?spunsul nu întârzie s?-i fie servit.
„Domnule profesor, de ce vre?i s? epuiza?i misterul? Coopera?i cu noi ?i nu mai pune?i atâtea întreb?ri!”
„Ce telefon ave?i? Modelul îmi pare cunoscut. Da, am avut ?i eu unul identic acum 10 ani. E cam învechit. Abia se mai g?sesc telefoane cu taste, mai ales c? au fost înlocuite aproape în întregime de cele cu ecran tactil. S-au dus vremurile care s-au dus! Acum ?i telefoanele sunt înzestrate cu inteligen??.” Spuse Cezar parc? pentru a se mai elibera de tensiune.
„Nu m? deranjeaz? deloc, dimpotriv?! Îmi place s? cred c? telefonul ?sta înapoiat are un posesor inteligent: oricum, mai bine un telefon prost ?i un utilizator inteligent, decât un telefon inteligent ?i... În?elegi ce vreau s? zic!” Replic? lop?tarul.
În spatele înc?perii, chiar deasupra uneia dintre cutiile confec?ionate din carton, în care se reg?seau abandonate vechituri (ar?tau ca ni?te obiecte personale), un neon pâlpâia cu un sunet specific de ?ân?ar în trepida?ii. În col?ul acela, lumina obosise de atâta indecizie. Cezar, privind înc? nedumerit în jurul s?u, se ridic? de pe scaunul ?ubred ?i, sperând s? ob?in? acordul înso?itorilor s?i, dorea s? r?mân? în picioare, s? se plimbe prin înc?pere, încercând s? le explice c? scaunul avea s? se rup? dintr-o clip? într-alta. Anxietatea câ?tigase lupta cu luciditatea.
„Stai, domnule, jos! Nu ai stare?”

„Sincer s? fiu, r?bdarea m-a cam p?r?sit, iar calmul nu mi-a fost niciodat? cel mai bun prieten. A? înceta cu întreb?rile dac? a? putea s? m? mi?c pu?in prin înc?pere.”

„De ce? Ce vrei s? vezi?” s?ri Gelu suspicios.

„Nimic. Adev?rul este c? am amor?it pe scaun ?i, pe deasupra, cred c? o s? se rup? dac? voi continua s? abuzez de ospitalitatea lui; cel pu?in scaunul este mai ospitalier decât multe obiecte de decor din înc?perea asta...”

„Ai v?zut ce frumos ne-am purtat cu tine. De ce vrei s? ne faci probleme? Stai pe scaun ?i totul o s? fie bine. În plus, cu dumneata n-are cum s? se rup?. Sta?i acolo!”