proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Pe dealul din fa?a casei noastre se f?cuse deodat? lini?te. Nu, nu o lini?te dintr-alea obi?nuite. Ci starea aia care spunea c? se întâmplase ceva. C? nu urma s? se opreasc?. De mai mult? vreme deprins? cu vecin?t??ile, probabil în virtutea unor reflexe condi?ionate, înc?p??ânat? f?r? de leac mai ales, am dat perdeaua la o parte. Am vrut s? aud cântecul aceluia?i coco? care nu murea niciodat?. S? v?d culmea plin? de rufe colorate-zglobii într-o adiere prim?v?ratic?. ?i cle?tii lor ?an?o?i aprinzându-se tot mai mult de la soare. Rochii, bluze, b?sm?lu?e, ?or?uri! Câte un petic discret parfumat, bun de pus la ran?. Toate, sp?late cu s?pun de cas?. Limpezite mai apoi, ca-ntr-un descântec sacru, în apa fantastic? a ploilor de pe la noi. S? simt cum dealul Dobri?anului cre?tea pu?in ?i din inima mea. Asemenea unei fiin?e la r?d?cina c?reia eu nu ostenisem niciodat? s? pun oleac? de dragoste... C?, oricâte încerc?ri ne-ar fi fost a?ezate în cale, noi tot nu ne-am fi dat înapoi s? ne punem pe bur?ile noastre de pitici sau de oameni mari, s? ne d?m drumul pe sania cea mai înaripat?. De acolo de suuus din vârful dealului, unde se ar?tau adesea ?i n?luci. Le f?ceam cu mâna. Din b?t?tura unei nun?i albe. A unei copil?rii: ?i p?rin?ii: ?Nu v? e fric?? ?Nnnnnuuuuu...! – alungeam noi nega?ia, de fapt, uria?a afirma?ie.

... a?a cum pu?in ?i din inima mea trebuiau s? se arate, în lumina deloc creponat? a zilei, vocile neschimbate ale celor a?eza?i cuminte, cu rost, de o parte ?i de alta a uli?ei. Ca ni?te paznici. Ca ni?te oameni vii. Unul ?i unul. Ce nu s-ar fi încumetat vreodat? s? intre în vreo amintire, în vreo carte... ?i-atunci eu?! Eu... nimic. Doar d?dusem la o parte ni?el perdeaua... înc?p??ânat? ca întotdeauna. Nesupus?.

Maria avea fa?a prelung?, zâmbetul larg. De unde o cuno?team eu pe femeia asta? Unde o mai v?zusem? În mod cert o pl?cea pe Mama. Altfel cum ar fi stat în poart? ore în ?ir la vorb? f?r? s? moar? de plictiseal??! Sau de ?ale? Î?i striga or?t?niile dis-de-diminea??. Descul??. Dezbr?cat?. Cu o floare galben? de mu?cat? crescut? direct din tâmpl?. F?cea pilaf bun Maria. ?i colaci. Nu era niciodat? sup?rat?. ?i-apoi cum s? fi fost când se n?scuse cu fa?a numai un zâmbet?! Era pocit?! – se auzise o vorb?. Cum s? râzi a?a întruna? ?i oamenii treceau ponosi?i, cât se dau ei de vii. Maria î?i priponea m?g?ru?ul. Î?i lipea obrajii gr?sulii de urechile lui catifelate. Iar î?i striga or?t?niile. Ie?ea la poart?. Înflorat?. Cu zâmbete cât pentru zece. În gârâitul celorlalte, îl auzea pe al ei. Cum b?tea cu tandre?e un cui. Cum se încrunta de form?. ?i, pref?cut, se r?stea cu glas gros de st?pân la un câine. Mâine era din nou zi de câmp. A?eza uneltele. Coasa a mai bun?. Ascu?ea s?p?liga. Punea hamurile la soare s?-?i revin?. Dup? atâtea zile de stat. Îi sim?ea mersul inegal, ?ontâc-?ontâc, prin curte. I se rupea sufletul. De piciorul lui mai scurt... Era din lemn? – chicotiser?m noi, zgâtiile. – Sss! – ne oprise elanul Bunicul. ... – sigur trebuie s? fi fost din lemn! Ca s? vezi, un om din carne ?i din oase ?i... din... lemn! Îl auzea... îl sim?ea... îl încuraja. C?ci Minea (Minu? o stâlciser?m noi!) fusese fecior de oameni înst?ri?i ?i o iubise din prima pe Maria, cu vreo 20 de ani mai tân?r? decât el... ?i la hor? i se scurseser? ochii v?zând-o d?n?uind cu altul. Stând pe cea mai adânc? margine, nici prin cap nu-i trecuse s?-i poarte pic?. –Vrei s? fii nevasta mea? – o întrebase f?r? s? stea prea mult pe gânduri. C?ci Minea-Minu? avea p?mânturi nesfâr?ite ?i un str?bunic care fusese ?ârcovnic, pe-aci pe la o biseric? dintr-un sat vecin... ?i Maria era mândr?. Da? s-a dus dup? Minu?. Tân?r? de tot. Descul??. Dezbr?cat?, Cu o floare de mu?cat? galben? crescându-i direct din tâmpl?. N-au avut copii. Probabil, din cauza lemnului. ... dar dintr-un lemn – auziser?m noi – se puteau face ?i cruci, nu doar picioare... ?i Maria nu contenea s? zâmbeasc?. ?i când plângea zâmbea Maria. Sufletul ei era un ursule? din catifea care în mod constant refuzase s? se fac? mare, s? îi m?nânce pe ceilal?i. Aproape sigur a?a se explic? ?i faptul c? mâinile ei, vorba ei, uit?tura p?strau intact? aroma de pâine dospit? gata s? fie b?gat? în cuptor. Chiar ?i în ziua aia în care, oricât ?i-a ascu?it sim?urile, nu a mai auzit decât gârâitul.



Am vrut s? v?d... am vrut s? aud... s? simt mai ales... N-am putut s? dau la o parte noaptea aia în care, copil mic de tot înc? fiind, am în?eles pentru prima dat? c? ?i casele se puteau face nev?zute. Cu oamenii lor cu tot. C? paznicii oric?rei uli?e urmau constant s? se împu?ineze. ?i, oricât m-a? fi opintit eu, dealul Dobri?anului avea ?i el s? se fac? din ce în ce mai mic. C?, într-o bun? zi, cineva ?i-ar fi chemat prietenii. S? le arate. Un mu?uroi de furnici: sigur urma s? vin? ploaia!