Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniți în câteva zile pentru mai multe informații.

Conținut disponibil în format RSS/XML și varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

Drumul umbrelor

de Grig Salvan

Am sim?it dintotdeauna ispita de a porni la drum. Am fost mereu îndr?gostit de drumuri. Iubesc drumurile mari, asfaltate, care te duc cu gândul ?i imagina?ia spre misterul altor lumi, dar iubesc mai cu seam? drumurile de ?ar? pline de colb ori pietri?, ?leaurile de pe coaste ?i de pe dealuri, prin p??uni ?i p?duri, pe care umbl? doar oamenii locului ?i animalele lor de tr?sur?. Pe acestea le iubesc cel mai mult, pentru c? sunt b?t?torite o via?? întreag? de oamenii din care m-am n?scut ?i care mi-au dat via?? din via?a lor, datorit? c?rora am ap?rut în lume, oamenii care m-au înconjurat de când am deschis ochii pe p?mânt. Merg adesea pe aceste drumuri de piatr? ?i lut în drume?iile mele ?i fiecare c?l?torie îmi pare un ritual printr-un templu natural, p??esc pe drumurile mele ca pe un t?râm sacru în care mai tr?iesc ?i mai p??esc în t?cere, al?turi de mine, umbrele celor du?i pe calea f?r? de întorcere a Cerului.

E o zi calm? de septembrie, cu o lini?te în aer, în ape, în arbori ?i în oameni, a?ezat? ca o pulbere dup? zbuciumul verii, care s-a dus pe alte meleaguri. Toamna naturii rezoneaz? cu toamna vie?ii mele într-un fel dulce-amar, într-o nostalgie blând?, ca o muzic? lin? r?sunând în surdin? în toate. M? simt asemeni un râu care a curs cândva vioi ?i zglobiu ca tân?r izvor, apoi mai cump?nit, mai lene? ?i mai lini?tit, ca râu matur, iar acum b?ltind într-un iaz de unde nu mai este nici o ie?ire decât în sus, sub form? de abur. Sim?urile au sl?bit, puterile au sc?zut, mersul e mai ?ov?ielnic, r?suflarea mai grea la orice sfor?are. Mi-aduc aminte de tata care, hâr?âit de via??, ajunsese ?i el a?a vl?guit, m? durea sufletul când îl vedeam neputincios de a mai trage o brazd? cu coasa, de a mai t?ia un lemn din p?dure, de a mai struni calul la c?ru??, de a mai scoate ap? din fântân?... Uneori, când îl ajutam la toate acestea, parc?-mi pierdeam r?bdarea ?i-l zoream s? fie mai vioi ?i mai energic, m? mai sup?ram pe încetineala lui ?i-l mai certam, f?r? s? realizez atunci c? oricât ai mai încerca s? faci ce ai f?cut cândva, la un moment dat nu vei mai putea. Tata zâmbea trist la vorbele mele mai repezite, d?dea u?or din cap ?i ?optea mai mult ca pentru sine: „Las?, c? ai s? vezi ?i tu...”

Nu pot sta locului într-o zi atât de îmbietoare ?i o pornesc la drum. De fiecare dat? înainte de a ie?i pe poarta casei îmi fac în minte planul de c?l?torie, îmi stabilesc traseul, unul dintre multele trasee pe care le str?bat de când eram copil ?i pân? azi, fie iarn?, fie var?, trasee pe care cunosc fiecare copac ?i fiecare piatr?, fiecare tufi? ?i fiecare c?rare. Azi voi merge pe drumul de coast? ce urc? spre poienile ?i dumbr?vile din Poduri, drumul cel mai greu, care urc? piepti? spre un platou minunat, drum pe care îmi pl?cea s?-mi încerc iu?imea ?i rezisten?a la urcu?, drum pe care l-am str?b?tut de atâtea ori cu bunicul ?i cu tata, având teren ?i p?dure sus, pe platoul aproape drept, ca un uria? teren de fotbal.

Merg mai întâi pe drumul drept de pe lâng? Some? ?i parc? v?d peste tot umbrele celor care l-au str?b?tut toat? via?a lor, al?turi de bivolii sau caii lor, cu carele lor înc?rcate de fân, de lemne, de cartofi ori porumb. Îi v?d parc? aievea, în c?m??ile lor albe de cânep?, în opincile colbuite, cu clopurile negre ori de paie pe cap, strunindu-?i animalele de tr?sur? cu vorbele lor din b?trâni ?i biciu?tile în mâini. Parc? le simt pe viu chinul ?i sudoarea, le v?d mersul leg?nat pe lâng? bivoli, le aud glasurile obosite. ?i parc? m? simt ?i eu obosit ca ?i ei, parc? tragem împreun? la acela?i car greoi al vie?ii. Sunt cu ei, aici ?i acum, îmi vine s? le vorbesc, dar mi-e team? s? nu fiu auzit de cineva ?i s? cread? c? sunt nebun c? vorbesc de unul singur. Dar eu nu sunt singur, nu sunt nici m?car cu ni?te umbre vagi, ci cu oamenii mei buni de alt?dat?. A?a voi deveni ?i eu, o umbr? pe acest drum, al?turi de to?i ceilal?i, întip?ri?i pe veci în memoria locului. M? uit la mine, la picioarele care p??esc alene prin colb ?i parc? m? v?d cândva doar o umbr? pe aici, a?a ca ceilal?i, ca bunicul ?i ca tata, ca bunii mei s?teni care mi-au colorat ?i îmbog??it copil?ria.

Ajung la poalele dealului de unde drumul o ia drept în sus, pe un povârni? stâncos, cu oga?e t?iate de ro?ile carelor, umbrit de copaci noduro?i ?i stufo?i pe ambele laturi. Abia a?tept s?-l urc pân? sus, în poiana noastr? din Poduri, unde am petrecut atâtea clipe frumoase al?turi de ai mei, pe p??uni ?i fâna?e, prin holdele de secar? ori în lanurile de in ?i de cânep?, prin p?durea noastr? de unde ai mei aduceau lemnele pentru iarn?. Respir de câteva ori amplu, s?-mi iau rezervele de oxigen pentru urcu? ?i fac primii pa?i cu o sprinteneal? la fel ca alt?dat?. Dar parc? o funie mi se pune la un moment dat de-a curmezi?ul pieptului ?i m? împiedic? s? mai r?suflu adânc ?i liber ca odinioar?. Mi se înmoaie genunchii ?i sunt gata s? cad, dar m? prind la repezeal? cu mâinile de l?starii de pe margine. Transpir din abunden??, nu mai v?d bine pe unde p??esc, sunt gata s?-mi scrântesc glezna în oga?ele adâncite de ro?i ?i de ploi. Cu greu ajung pân? la jum?tate ?i sunt nevoit s? m? a?ez pe o stânc? s?-mi trag r?suflarea. Tremur din toate încheieturile ?i parc?-l v?d pe tata, cândva demult, stând pe acela?i col? de stânc? pe care stau eu acum, abia suflând ?i ap?sându-?i pieptul cu palmele. Mi-amintesc c? ne gr?beam foarte tare atunci, pentru c? în poiana din Poduri aveam fân pe jos ?i venea ploaia, eu a? fi putut urca mult mai repede, dar nu-l puteam l?sa pe tata pe drum! Panicat de norii negri care se apropiau, începusem s? m? enervez pe bietul tata: „Hai, tat?! Încearc? s? vii mai repede, c? pân? ajungem noi, ne ud? fânul!” „Bine, am s? vin, du-te tu înainte, c? oi veni ?i eu mai încet...” „Nu te pot l?sa pe drum! F? un pic de efort, c? nu mai e mult pân? sus!” Tata a zâmbit, cu zâmbetul lui parc? ve?nic trist ?i a pornit iar în sus, cu pa?i greoi ?i ?ov?ielnici.
Acum simt cu adev?rat ce a sim?it tata atunci. Încerc s? pornesc ?i eu la deal cu un nou elan, dar cad pe brânci, abia m? mai ridic de jos ?i-mi dau lacrimile. Simt c? azi nu voi mai putea ajunge sus. Privesc cerul ?i norii albi, p?durile din jur, superbe în lumina calm? de septembrie ?i-mi vine s? urlu de neputin??, s? r?sune toate dealurile ?i v?ile dimprejur. Dar m? ab?in ?i cu un nod în gât cât pumnul încep s? cobor, cu genunchii tremurând de încordare, cu ochii înl?crima?i ?i ustura?i de sudoare. Ajung în sfâr?it pe loc drept ?i m? trântesc la p?mânt îndurerat, ca un copac fulgerat. ?i parc?-l aud pe tata ?optind ca alt?dat?: „Las?, c? ai s? vezi ?i tu...”

Grig Salvan (Benedictus) | Scriitori Români

motto: inca nu-i prea tirziu

Despre noi

Ne puteți contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu grație de etp.ro