Acest site este un atelier literar deschis oricărui scriitor, amator sau profesionist. Reveniţi în câteva zile pentru mai multe informaţii.

Conţinut disponibil în format RSS/XML şi varianta wap

Drumul către literatură

Literatura contemporana este ca o harta. Vasta, surprinzatoare si în continua miscare, trebuie sa fie explorata cu grija si atentie, tinând cont de anumite reguli.

Noi va propunem sa ne suim la bordul celei mai noi ambarcatiuni marca "agonia.ro": www.proza.ro. Sa pornim asadar sa exploram si sa construim împreuna harta aceasta. Nu va fi o calatorie usoara, însa cele întâlnite nu va vor face sa regretati ca ati parasit fotoliul confortabil din sufragerie si ati acordat vacanta (pe termen nelimitat) televizorului.
Pe aceasta "harta", de voi depinde stabilirea unor noi puncte de reper. În functie de ele, noii-veniti vor sti sa se orienteze mai usor.

Iar daca nu, puteti porni din nou la drum, catre urmatoarea aventura. În definitiv, ca sa parafrazam o expresie celebra, LITERATURA E O CALATORIE, NU O DESTINATIE. Continuarea calatoriei depinde de aceia care o întreprind. Noi speram sa fiti în numar cât mai mare.

O zi lung?

de ovidiu cristian dinica

O zi lung?


Apelurile telefonice au fost inutile. Dup? câteva sunete anoste, telefonul primea ton de ocupat. Asta l-a determinat s? se deplaseze repede de la masa de scris spre locuin?a mamei sale. Era nefiresc s? plece înaintea orei 13. Îi lua mult s? se concentreze pentru a g?si fraza necesar? construc?iei literare. Odat? g?sit?, urmau câteva ore fertile ale crea?iei. Întreruperea acestui program îl enerva, îns? marea nedumerire i-a dat-o telefonul. Dorea s? afle ce se întâmplase, s?-?i ob?in? lini?tea din dialogul cu mama sa. Îns? acum nu era posibil, de fiecare dat? când suna apelul se întrerupea.
Dup? moartea so?ului ei, petrecut? în urm? cu câ?iva ani, lucrurile s-au înr?ut??it. Singur?tatea, inhibi?iile puternice, încrâncenarea ?i refuzul ei de a accepta realitatea, au izolat-o treptat într-o lume doar a ei. Comunicarea cu ea era din ce în ce mai dificil?. Nemul?umirile se accentuau zilnic pân? acolo încât prezen?a comun? devenise obositoare. Fiul se sim?ea frustrat. El dorea s? comunice, î?i iubea mama, dar aproprierea lor, fie doar verbal?, era obositoare. Îl obosea fiecare cuvânt care nu-?i g?sea ecoul. Singur?tatea o cople?ise. Nu reu?ea s?-?i st?pâneasc? emo?iile care, ritmic, lucrau în defavoarea sa. Se îndep?rta de realitate cu aceea?i vitez? cu care t?cerea se instala în mintea ei. P?rea c? boala de nervi se instalase confortabil în psihicul ei.
Dar, în acea diminea??, spaima de a se fi întâmplat ceva cu propria mam? l-a cople?it. În grab? a ajuns la apartamentul acesteia, unde misterul a continuat. Doar cu ajutorul b?t?ilor regulate ?i din ce în ce mai puternice în u?a apartamentului, aceasta s-a deschis. Din sufragerie, de la televizor se auzea muzic? popular?. Dup? ce deschise u?a, o v?zu pe mama sa buimac?, v?dit încurcat?, pa?ii nu o mai ajutau. Brusc c?zu din picioare.
Nu ?tia ce s? cread?, nu ?tia ce s? în?eleag?. S? fie de vin? anemia pe care mama sa o c?p?tase din risipirea resurselor corpului ei? În cas? era mâncare, îns? ea, din lipsa apetitului alimentar, uita s? m?nânce.
Derutat, fiul se str?dui s? o ridice. Dar nu reu?i. Atunci î?i puse toate for?ele s? o duc? în dormitor, s? o urce în pat pentru a se putea relaxa. Ea se opunea cu for?e sl?bite, neîn?elegând ce se întâmpl?. Cu greu, dup? aproape o or? ajunse cu ea în camer?.
Singura op?iune valabil? era s? cheme Salvarea care îi solicit? date concrete despre mam?, despre s?n?tatea ei, despre adres?. Totu?i, nu avu mult de a?teptat, Salvarea nu întârzie foarte mult. Doi sanitari nehot?râ?i, deranja?i la gândul c? vor transporta pe sc?ri o targ? cu o persoan? bolnav?, au b?tut la u??. Fiul deschise repede ?i îi invit? la c?p?tâiul patului unde mama sa se chircise de durere.
Aparatele aduse din salvare nu înregistrau nimic suspect. Suferin?a mamei era îns? evident?. Pe fa?a ei se citea neputin?a ?i durerea. Deshidratarea, al?turat? anemiei, o doborâser?. Cei doi reprezentan?i ai spitalului nu f?ceau fa?? s? o urce pe targ?, de?i avea un corp firav . Fiul, tremurând, se al?tur? efortului acestora. În plus, spa?iul strâmt al sc?rilor îngreuna transportul mamei.
În fa?a blocului se desp?r?ir?. Salvarea nu transport? ?i înso?itorii. A?a c? fiul se întoarse în apartament s?-?i pun? ordine în gânduri. O cafea a fost binevenit?. Apoi, cu actele la el, se îndrept? spre spital. Vremea ploioas?, ca o revolt? a naturii asupra haosului uman, produsese b?l?i enorme care str?juiau str?zile. Îns? le feri cu grij?.
La spital dezorganizarea era v?dit?. P?rea o dezordine tolerat? care avea rolul s? induc? team?. Aici nu avea de f?cut decât s? a?tepte ?i s? accepte tabloul suferin?ei. Devenea un corpuscul minor integrat într-o colectivitate haotic?, dominat? de iluzii. A?teptarea îi fu curmat? de un doctor care cerea detalii despre mama sa. Surprins, el vorbi:
– Nu ?tiu domn doctor ce s? spun. Mama este st?pânit? de emo?ii negative. Se plânge de dureri de spate, de picioare. Vorbe?te greoi, hazardat uneori, probleme amplificate de nelini?ti. Are colesterolul m?rit.
Doctorul r?spunse sec:
– Nu sunt suficiente date. Vom face analize. V? anun??m noi.
Apoi se îndep?rt?.
Toat? aceast? discu?ie cu medicul i se p?ru ca un troc prin care o persoan? necunoscut? testa terenul dar ?i pacientul în vederea unei posibile tranzac?ii. Nu mai întâlnise acest mod de a fi evaluat un bolnav. Era atent la limbajul ?i tonul s?u pentru a crea o imagine bun? în fa?a doctorului, pentru mam? ?i pentru sine, astfel încât medicul s? aib? încredere c? este posibil? comunicarea, dar ?i speran?e pentru eventuale negocieri.
Infirmierele ?i asistentele îmbr?cau atent haina importan?ei ?i a falsei grandori. Treceau pe hol cu pas sigur ?i privirea ager?. Scaunele mobile aveau personalitate, fiind vânate ?i apreciate. O lume a rela?iilor se cro?eta din cuvinte ?i priviri în fiecare secund?, tot a?a cum se construiau universuri imprevizibile. În aceste condi?ii, relu? a?teptarea, hot?rât s? aib? r?bdare.
La un moment dat se auzi strigat. Un alt doctor avea informa?ii. Viziunea noului doctor era de tatonare ?i con?inea dorin?a în?elegerii ?i cunoa?terii situa?iei. Doctorul îl chem? în cabinetul s?u spunându-i:
– Mergi pe s?geata galben?!
Fiul se conform?, trecu prin holul sec?iei de urgen??. În cabinet, la geam, doi doctori examinau cli?eul unei tomografii. Cabinetul era o parte a salonului, un salon aglomerat cu aer st?tut, cu trupuri r?puse de boal?, pr?bu?ite în paturi ?i aflate la discre?ia timpului. Pentru ele, timpul nu mai are r?gaz. Se m?soar? cu durere, asemenea eternit??ii f?r? de con?inut.
Doctorii l-au privit cu uimire. În treningul ponosit pe care-l purta cu non?alan?? nu prezenta interes pentru ei, nicio atrac?ie de pe urma c?reia s? reias? c? ar fi o surs? de câ?tig.
– Mama dumitale nu are analize proaste. Este doar dezhidratat?. Tomografia arat? îns? c? ar avea Alzheimer.
Tân?rul îi privi cu interes, cu încredere, dar nu îndr?zni decât s? le vorbeasc? încet ?i f?r? vlag?.
– V? rog, domn doctor, s? o interna?i, s?-?i revin?. Probabil c? are ?i anemie.
– Asta noi hot?râm, îi r?spunse categoric unul din cei doi doctori.
– ?tii cumva c? ar avea ?i alte simptome care ne-ar indica alte diagnostice? Îl întreb? acela?i doctor.
P?rând c? le implor? mil?, el spuse:
– Are coxartroz?. O dor picioarele ?i spatele.
– De ce nu au întrebat-o pe ea? De ce nu au vorbit cu ea? se mira fiul.
Dar tot el î?i r?spundea:
– Desigur, nu o cred...
Comportamentul medicilor l?sa de dorit. Fiul în?elese îndat? c? este un simplu martor al f?r?delegii propov?duite de spitalul de urgen??, unde medicina era din ce în ce mai circumspect? cu bolnavul, considerându-l un delicvent ce dore?te s? se trateze nemeritat pe banii bugetului de stat. Pentru medicii slujba?i, în solda spitalului, pacientul este ca un bilet de loterie. Cu el pot câ?tiga, avansa în carier?, sau s? fie un banal caz, nedemn de analizat ?i re?inut, mai ales dac? nu este rela?ia cuiva sau nu are alt statut social semnificativ.
Trist, foarte trist, concluziona fiul, total dezam?git.
Unul din doctori îi vorbi:
– V? rug?m s? a?tepta?i pe culoar!
Aici aglomera?ia crescuse. În ritm alert, tot mai mul?i oameni erau adu?i de ma?inile de salvare. Într-un col? î?i strânse în pumni r?bdarea. Orele treceau greu, frâmânt?rile se înmul?eau cu fiecare clip?.
Dup? dou? ore fu chemat din nou în salonul de la urgen?e. Un doctor în vârst?, ce purta barb?, îl a?tepta. P?rea coborât din calendarul bisericesc. Îl privi cu r?bdare. D?dea semne c? este de acord cu el. Era mult mai r?bd?tor decât ceilal?i medici.
– Dar de ce a? interna-o pe mama dumneavoastr?? Îl întreb? acesta.
– Este sl?bit?, o dor picioarele, spatele. Nu se poate deplasa, sus?inu fiul.
Dup? o scurt? pauz?, medicul relu?:
– În familia mea am avut 5 femei pe care a trebuit s? le între?in, toate având boli locomotorii. Dumneata, s? în?eleg c? nu te descurci cu propria mam??
– Domn doctor, nu a?i în?eles, mama are diverse afec?iuni care cumulate au contribuit la înr?ut??irea st?rii sale.
– Da? spune-mi, îl întreb? medical, jucându-se cu o cutie de chibrituri aflat? pe mas?.
– Din propria sa înc?p??ânare nu vrea s? mearg? la medic, veni brusc r?spunsul tân?rului fiu.
– Adic? sus?ii c? nu are încredere în ei?
– Dar de ce ar avea, domn doctor? Medicul de familie nu a venit niciodat? s? o vad? la domiciliu, cu toate program?rile posibile.
– Dar deshidratat?, de ce este? îl ispiti reprezentantul corpului medical.
– Pentru c? nu vrea s? m?nânce. I-a intrat în cap c? se îngra??. Acum, îns?, vede?i, este slabit?. Are nevoie de perfuzii. Stomacul ei s-a mic?orat. Are nevoie de îngrijiri.
Doctorul oft?. Fiul privi în salonul supraaglomerat cu bolnavi de toate vârstele ?i cu diverse afec?iuni. Ace?tia respirau greu, st?teau întin?i în paturi ?i p?reau cu to?ii resemna?i, fiind asemenea unor foci pe o plaj?, adunate la un loc într-un ?inut înfrigurat supus primejdiilor ce pândesc la orice pas.
Pe femeia ce îi era mam? o v?zu într-un col? îndep?rtat al salonului, într-un pat murdar, cu pijamaua strâns? pe corp, cu urme de fecale în jurul ei ?i cu lucrurile murdare într-o pung?.
– S?-i punem o perfuzie, hot?rî medicul.
– O, Doamne, ce buni î?i sunt semenii într-o suferin??, cei care au chipul t?u, dar sufletul travestit.
– Nu am mâncat nimic toat? ziua, i se adres? mama fiului s?u.
În dreptul geamului, la cap?tul opus al salonului, vede cum o femeie cade din pat sub ochii mira?i ai doctorului de gard?. Acesta sare de pe scaun s? ridice bolnava care se scurge din bra?ele lui ?i ajunge din nou pe parchet. Tân?rul se îndrept? s? dea o mân? de ajutor, îns? femeia ?ipa ?i se zb?tea. Abia atunci doi brancardieri o ridicar?.
Imaginea dezolant? din salon, suferin?ele afi?ate, au dat fiului impulsul respingerii realit??ii crude. Îi era greu s? accepte suferin?a, c? sunt oameni de vârste diferite ce par abandona?i proniei cere?ti într-un spital jude?ean.
Îndemnat de dezordine, plec? s? procure ceva de mâncare. La întoarcere o g?si pe mama sa plin? de sânge pe mâini ?i cu perfuzia ce curgea pe parchet. Vru s?-i spele mâinile în chiuveta de pe peretele aflat în fa?a sa ?i se uit? spre asistente.
– Ajuta?i-m? s? o sp?l pe mâini!
Nimeni îns? nu r?spunse.
Între mâinile mamei ?i privirea dezorientat? acesteia, se r?t?ci ?i î?i pierdu r?bdarea.
– Nu se poate, ridic? el glasul! Ajuta?i-m?!
Strig?tul s?u fu, îns?, în van.
Multe, prea multe priviri se încruci?eau. Dialogul orbilor p?rea ?esut pe fe?ele cadrelor medicale. Mult? suferin?? trebuie s? le fi imunizat sufletul, gândi fiul.
– Ce facem cu femeia cu Alzheimer? întreb? doctorul.
– Domn doctor, nu o putem interna, avem în sec?ia noastr? ?i bolnavi cu COVID, interveni o asistent?.
– Vreau la WC, ceru femeia ce îi era mam?.
Aceasta, care pân? la boal? fusese o doamn? asistent? la un dispensar, era acum o umbr? f?r? personalitate, o frunz? în vânt.
Fiul c?ut? în telefonul s?u numele unui prieten s?-l ajute. G?si numele lui, dar acesta nu mai avea carnetul de ?ofer. Realiz? c? femeia nu mai avea pantofii în picioare. Nu mai contase ce se întâmplase cu ei, dar nici cu t?lpile goale prin z?pad? nu putea pleca.
– Nu avem salvare s? v? d?m, le spuse doctorul care nu îndr?zni s? le cear? s? plece pe jos sau cu o ma?in? de ocazie.
– Nu pot mam? s? merg, se plânse femeia fiului.
Acesta î?i deschise ghetele s? le dea femeii. El putea s? mearg? în ciorapii de lân? cro?eta?i de mama sa.
În ultima clip?, doctorul, r?t?cit în hârtii, trimise un asistent s? le cear? s? semneze c? r?spund pentru plecarea pe cont propriu. Deja era prea mult pentru fiu care explod?:
– Nu v? este ru?ine? S? semn?m incompeten?a voastr?? Asta ne cere?i? C? nu sunte?i în stare s? asigura?i internarea unui om epuizat ?i nici m?car s? ne da?i un mijloc de transport s? mergem la domiciliu?
– Da, atunci voi semna pentru ingratitudinea voastr?, incompeten?ilor!
În salon se instal? lini?tea. Nimeni nu clipea ?i nici nu se mai mi?ca.
Tân?rul semn? în grab? ?i arunc? hârtiile.
– Domne, nu v? sup?ra?i, acestea sunt posibilit??ile, nu avem fonduri, spuse asistentul.
Fiul ?i mama sa nu mai ascultau. Cu mersul greoi ?i sus?inut? de fiu, se îndreptar? spre ie?ire. În urma lor, vuietul necurmat al suferin?ei reizbucni ca o vâlv?taie, ce fusese domolit? temporar, îns? aerul proasp?t adus de revolta tân?rului o aprinsese din nou.

ovidiu cristian dinica (cristan) | Scriitori Români

motto: fi bun pina la moarte

Despre noi

Ne puteţi contacta prin email la adresa contact@agonia.net.

Traficul internet este asigurat cu graţie de etp.ro