proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Plec?m la zece. Nu pentru c? am fi matinali, ci pentru c? înainte de orice ie?ire exist? ritualul. Unul întreab?, altul r?spunde — aceea?i întrebare, reluat? de minimum trei ori.. „Ai închis geamurile?” „Da.” „Sigur?” „Da.” „Te-ai uitat?” „Da.” Primele dou? sincere. A treia — strict din instinct de conservare.
Cel care a dat r?spunsurile, îndeas? în portbagaj scaunele de pânz? colorat? de la Leroy. Evident ?i p?tura – aceea?i din 2010 – mereu la datorie, cu figura ei de martor t?cut ?i textil, care poart? (cu resemnare) urmele luptelor culinare: mici, ketchup (doar pe partea mea, c? a?a-i via?a), plus ni?te pete maronii de origine dubioas?, genul de amprente care spun clar o treab?: ie?irile noastre la p?dure n-au fost întotdeauna ce-au ajuns acum – adic? ?edin?e de oxigenare regulamentar?, cu pache?el de cas?, spray de ?ân?ari ?i aplica?ie meteo pe telefon ci curate expedi?ii cu scop, strategie, mobilizare ?i care se l?sau invariabil cu consecin?e. A, ?i undi?ele. Marca Decathlon - calitate acceptabil?, pre? discutabil. Genul de investi?ie despre care î?i aduci aminte doar când r?mâi f?r? bani ?i cu repro?ul servit precum ?pri?ul lâng? plachie – adic? acru ?i rece.
Pentru râme, ne-am oprit în drum la un magazina? de «unelte ?i scule pentru pescari» (ma rog, a?a scria– ?i-n plus, avea ?i câteva scule expuse ostentativ, gen mulinet? ag??at? de clan?? ?i o vest? cu buzunare multe pe un umera? îndoit). Pe urm? mi-am dat seama c? acolo se vindea ?i zacusc?, ?i cârna?i, ?i perii de sârm?, ?i piatr? vân?t?, ?i chiftele ?i bâte de cauciuc – semn c? via?a de pescar e complex? ?i implic? o groaz? de nevoi. Tanti magazioner? — o femeie cu privirea oblic? ?i voce de teflon încins — a scos un ghem mi?c?tor dintr-un frigider cu mezeluri ?i b?uturi nespirtoase ?i ne-a spus, f?r? s? ne priveasc?, c? dac? îi punem în portbagaj „se coc”. (Nu era clar ce anume. Dar tonul sugera c? orice bagi acolo, devine moale ?i inuti). Apoi a împins o t?vi?? spre noi, cu gestul acela scurt ?i f?r? speran?? pe care-l fac femeile care au renun?at s? mai cread? în b?rba?i care poart? tricouri gri. (N-am verificat dac? erau cu adev?rat râme. Am pl?tit. Era mai sigur a?a.)
Din spate, cu vocea ei de so?ie care ?tie c? n-am chef: „Î?i iau ?i ?ie un espresso?” Automat de plastic, cafea de carton, aroma abandonului de sine. Am zis nu. Evident c? mi-a luat.
Ie?im. Copilul urc? f?r? scandal, semn c? ori e bolnav, ori comploteaz?. Î?i pune centura f?r? comentarii ?i declar? solemn, privind pe geam: „Mi-a?i promis c? azi prind doar eu.”
T?cere. M? uit în dreapta. Ea: „Caut? ?i tu ceva ?i pune.” „Ce?” Privire. ?i deja ?tiu c? e mai bine s? nu continui.
Tac.
Soarele iese dintre porumbi cu o jen? duminicatl?, de zici c?-?i cere scuze c? deranjeaz?. „Ai închis bine la balcon?” „Cred c? da.” Gre?eal?. Într-o familie, „cred c?” e totuna cu „nu”. Dup? un timp, î?i aduce aminte de m?-sa (dac? n-ai noroc, n-ai noroc!) ?i zice: „I-ai spus c? ajungem?” „Da.” „Cum i-ai zis?” Tac. Mai ales c? nu i-am spus.
Copilul deseneaz? un cerc pe geam. Iese strâmb. Îl ?terge. Încearc? altul. Deja am senza?ia c? tr?im în simboluri.
Volanul trage u?or, cu acea insisten?? pe care o are ?i con?tiin?a când ?i-a zis de trei ori s? nu ui?i ceva ?i fix aia ai uitat. Simt. Simte ?i ma?ina. Opre?te cu aerul unui cal b?trân care ?tie c? urmeaz? potcoava. Cobor. Nici n-apuc s? închid portiera ?i v?d: roata moale. Moale ca moralul unui tân?r angajat în prima lui zi de lucru la o fabric? de montat garnituri pentru robine?i industriali. M? uit – spart? (n-am nevoie de aparate de m?sur?). O v?d cum st? cu burta-n asfalt, resemnat?, exact ca mine acum trei ani, când am fost la oper? cu soacr?-mea ?i m-a pus s?-i ?in po?eta în timp ce se g?sise, pe culoar, cu un fost coleg din facultate – un mo? cu din?ii monta?i de-andoaselea – ?i râdeau complice, bucuro?i c? descoperiser? coinciden?a de a fi r?mas amândoi v?duvi. (Cam la dou? luni a murit ?i colegul. Dumnezeu s?-l ierte !)
Fluier. Nu a admira?ie. Nici semnal de lucru. Doar o form? subtil? de înjur?tur? pe care societatea a decis s? n-o pedepseasc?.
„E moart??”
Nu r?spund. Nu fiindc? n-a? avea ce spune. Ci fiindc? ?tiu prea bine c? r?spunsul n-ar face decât s? încurce lini?tea relativ? în care ne-am instalat. E exact genul de întrebare la care dac? r?spunzi, gre?e?ti – iar dac? taci, confirmi. Ca atunci când te prinde nevasta c? tragi cu ochiul la o blond? ?i tu zici c-ai crezut c? e coleg? de la contabilitate. Mai bine mori elegant.
Caut cricul. Legenda spune c? ar fi undeva în partea stâng?, lâng? roata de rezerv?. Realitatea spune c? trebuie s? sco?i tot: p?tura, scaunele, undi?ele, cutia cu râme (care s-au fiert în porbagaj de le-a g?sit dracu) ?i o pung? mototolit? de la croissante, a?a c? încep s? r?scolesc. Cricul, desigur, nu e la locul lui – niciodat? n-a fost. Scot tot ce aranjasem diminea?? cu o mândrie care acum m? umile?te.
?i ea tace. Dar nu oricum. Cu acel tip de t?cere care are structur?, ritm ?i inten?ie. O t?cere ca o form? de monolog cu memorie extins? care zice: „?i-ai f?cut-o singur, domnule”.
„?i-am zis de asear? s? te ui?i.”
Tac. Am înv??at c? la unele enun?uri nu se r?spunde. Se încaseaz?. A r?spunde ar fi ca ?i cum ai încerca s? explici de ce ai p?strat num?rul fostei doar ca „s? nu par? c? e?ti ranchiunos”. Mai r?u faci.
„?tii c? mereu la?i totul pe...”
?i fix acolo se opre?te. Nu fiindc? a terminat ideea, ci fiindc? t?cerea e mai eficient? decât orice completare. E un spa?iu l?sat deliberat, în care se pot proiecta toate gre?elile tale. Un spa?iu alb, de completat cu ru?inea proprie. Un rebus conjugal f?r? orizontale.
„?i cu aia tot a?a ai f?cut.”
Aia. Mereu exist? o „aia”. Nu ?tim ce e. Nici ea nu mai ?tie. Dar faptul c? exist? e suficient ca s? fie vinov??ia ta. ?i dac? nu era a ta, ai fi fost oricum de vin? c? n-ai prevenit-o. Sau c? ai uitat. Sau c? n-ai reac?ionat. Sau, pur ?i simplu, c? erai acolo.
Copilul se ridic? în capul oaselor. „Ce s-a întâmplat?” „Pan?.” „Ah.” Pauz?. „Vreau pipi.” „?ine ?i tu pu?in.”
Ea î?i trece mâna prin p?r. Un gest care, în alte împrejur?ri, ar fi avut ceva din gra?ia unei reclame la ?ampon. Aici, îns?, sem?na mai degrab? cu înc?lzirea unui cro?eu
„Mai zici c? are cineva ceva cu tine...”
Remarca nu vine din dorin?a de a începe un conflict, ci ca o constatare rostit? cu precizia unui act notarial. E acolo doar ca s? fie luat? la cuno?tin??. O form? pasiv? de „?i-am zis eu”, dar livrat? cu gra?ia unei p?turi umede peste o canapea nou?.
În acel moment, un camion trece pe ?osea ?i aerul se schimb? brusc. Nu metaforic, ci cu tot cu b?ltoaca pe care o ridic? ?i o arunc? exact pe aripa ma?inii. Un fel de verdict naturist, semnat cu noroi.
„Mami, dup? pe?te mergem la buni, da?”
Îl aud. Dar n-am for?a s? r?spund. A?a c? scuip. Nu în direc?ia lui, nici a ei, ci în lateral, ca o supap? discret? de protec?ie masculin?. Un act reflex, înv??at de la str?mo?ii care nu mai aveau argumente.
M? aplec. Încep cu prezonul de jos. Bineîn?eles c? e în?epenit. E una dintre acele realit??i absolute, ca faptul c? laptele d? în foc fix când te întorci cu untul din frigider.
Cheia alunec?. Degetele protesteaz?. Înjur. Nu inventez nimic. Doar redau realitatea în varianta ei exact?. Cu acea solemnitate de meseria? dep??it de pies?, dar care nu recunoa?te.
„A?a, ca birjarii.”
Vocea ei nu judec?. Doar observ?, ca o camer? de supraveghere dintr-un supermarket.
Copilul deschide u?a.
„Chiar trebuie.”
„Du-te dup? tufele alea.”
Se conformeaz?. Nu cere explica?ii. Un semn c? e de-al nostru, n?scut în haos ?i crescut printre improviza?ii.
Ea vorbe?te. Nu aud tot. Doar tonul. ?i tonul e suficient: acel bazait pe frecven?a exact? a vinov??iei mele.
„Ai grij? la ?uruburi”, zic eu, mai mult din reflex, ca s? par implicat.
(Vocea îmi iese din gur? înainte s? se consulte cu realitatea. Ceea ce, între noi fie vorba, e ?i tactic? ?i sc?pare). Ea nu zice nimic. Dar clipe?te scurt. Genul de clipit care, dac?-l pui pe reluare, vezi trei repro?uri ?i-un plan de rezerv?.
„Mami, astea galbene sunt p?p?dii?”
„În primul rând, închide fermoarul.”
(?i da, a fost spus cu accent pe „primul rând”. Semn c? urmeaz? o list?. Sau ar urma, dac? nu s-ar fi plictisit între timp.)
Când credeam c? am epuizat toate formele de umilin?? disponibile pe marginea drumului na?ional, se aude un oftat de metal ?i o vibra?ie grea, de parc? planeta ar fi tras un pâr? de compasiune. Nici n-apuc s? ridic capul ?i deja TIR-ul e acolo. Opre?te lâng? noi ca un martor divin al întâmpl?rii - cu num?r de Bulgaria ?i un ab?ibild cu „Jesus is my co-driver”.
Nu întreab? nimic. Nu zice nimic. Se uit? la mine, la roat?, ?i trage concluzia corect?: n-are cine. A?a c? se apleac?. Dou? scule, zero explica?ii.
„Ya ya gepni, be.”
„Spasiba,” zic, sâ nu par cu totul decorativ.
Ne urc?m. Ea î?i scutur? blugii cu acel gest care nu îndep?rteaz? praful, ci te categorise?te. Copilul se leag?n?, lini?tit ca o frunz? pe un bon fiscal. Eu pornesc. Pe balt? - soare.
Mult.