proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

ChaOrdicul reloaded. De ce suntem azi în Haus

(i)Preambul
Azi tr?im într-o nedeterminare bulversant?, în care atât la nivel individual cât ?i colectiv nu ne mai putem face planuri decât pe termen scurt dar nu ?i mediu sau lung. Este un haus.
Apare o întrebare fireasc?: cum poate fi descris? noua realitate în care tr?im, cum am ajuns la ea ?i ce se va întâmpla dup?? Pentru a r?spunde vom folosi ceea ce putem numi ChaOrdicul : „Cha” de la „Chaos” ?i „Ord” de la „Order”.

(ii) Ce este chaordicul
Dup? (Eijnatten, 2003) Chaordicul a fost pus în eviden??, pentru prima dat?, de c?tre Dee Hock, fondatorul ?i CEO (Chief Executive Officer) al organiza?iei care a lansat card-ul Visa (ulterior a ap?rut ?i Mastercard-ul), plecând de la premisa c? un astfel de card introduce ordine (Ord) în haosul (Cha) diverselor tipuri de monede existente pe mapamond (Hock,1999).
Ulterior chaordicul a fost dezvoltat într-o serie de alte lucr?ri ?i întâlniri ale unor grupuri de lucru care au extins substan?ial sfera de aplicare a conceptului propus de Hock (Stacey et All, 2000). De asemenea, ace?tia au încercat s? creeze un cadru general al modului în care de la o ordine, relativ echilibrat?, se poate ajunge, la un moment dat în Haus ?i apoi ce se întâmpl?.
Referindu-ne la ceea ce numim Cunoa?terea uman? – pe scurt, Cunoa?tere – vom încerca în paragraful urm?tor s-o facem ?o s? vedem ce s-a întâmplat cu ea.

(iii) O construc?ie mintal? asupra devenirii cunoa?terii
S? plec?m, ca exerci?iu filosofic, cu un experiment mintal menit s? vizualizeze ?i s? ordoneze conceptual dinamica istoric? ?i ontologic? a cunoa?terii umane.
Imagin?m, a?adar, o diagram?. Pe orizontal?, Timpul. Pe vertical?, evolu?ia calitativ? a cunoa?terii, adic? rafinarea treptat?, aprofundarea, cre?terea complexit??ii ?i coeren?ei gnoseologice.
Originea (punctul 0) corespunde începutului simbolic al gândirii articulate. De aici porne?te o linie imaginar? spre punctul ?in?? care ar presupune o cunoa?tere total? sau a unei limite gnoseologice imposibil de dep??it.
Acest spa?iu conceptual este dinamic. Linia real? nu este o linie dreapt?, ci una cu inflexiuni, devieri, cicl?ri, etc. care se înscriu, ca direc?ie, pe linia imaginar?. Aceste modific?ri nu contest? ordinea de fond, ci o clarific?, o extind sau o corecteaz? marginal. Ele pot lua forma unor progrese metodologice, reformul?ri teoretice sau reinterpret?ri ale datelor – îns? nu implic? o ruptur? paradigmatic?.
Totu?i, la un moment dat, în istoria cunoa?terii, are loc un eveniment major, o discontinuitate care genereaz? un efect destabilizator profund: apare o elips? ontologic? cu cele dou? focare asociate. Linia drept? care une?te focarele deviaz? acum net de la linia imaginar?. Astfel, ie?irea din elips? presupune existen?? unei noi linii imaginare, diferit? de prima. Ea porne?te de asemenea din origine dar vizeaz? un nou punct ?int?. Apari?ia elipsei marcheaz? o intrare într-un haus.
Partea superioar? a elipsei exprim? escaladarea crizei, în care haosul gnoseologic cre?te, paradigmele tradi?ionale se fisureaz?, iar tensiunile interne ating un punct critic
Partea inferioar?, submergent?, corespunde c?ut?rii intuitive, pre-reflexive, a unei ie?iri. Aceast? c?utare nu este ra?ional? în sens clasic, ci apare sub forma unor quale gnoseologice – experien?e fenomenologice profunde, tr?ite de subiectul uman în c?utarea unui nou sens.
În acest punct de inflexiune – în care maximul haosului corespunde culmii intui?iei qualice – începe conturarea unei noi ordini gnoseologice , pe o direc?ie diferit? fa?? de cea anterioar?, i.e. prima linie imaginar?. Aceast? nou? direc?ie, evident nu mai tinde c?tre aceia?i ?int?, reprezentând o alt? direc?ie gnoseologic?.
Aplicarea noii paradigme gnoseologice duce trptat la dispari?ia haosului ?i la stabilizarea unei noi ordini. Prin urmare, cunoa?terea nu doar c? avanseaz?, ci se metamorfoseaz?: spa?iul gnoseologic este recreat, direc?iile sale sunt redefinite, iar sensul s?u este recalibrat.
O precizare extrem de important?. Niciodat? noua ordine gneseologic? nu poate fi ?tiut? conceptual decât dup? un timp sufficient de mare de când ea începe s? se aplice. Aceasta va constitui o singularitate, despre care vom vorbi ulterior.
?n concluzie, acest model nu trebuie în?eles ca o metafor? geometric? inert?, ci ca o schem? mintal? activ?, apt? s? înregistreze pulsa?ia intern? a istoriei cunoa?terii – cu ordinea sa aparent?, cu crizele sale interioare, cu rena?terile sale nea?teptate.
?n aceast? lectur?, el este simultan form?, proces ?i posibilitate.

(iv) Antecesori ai chaordicit??ii

Henri Poincaré (Poincaré, 1920: 55):

„O cauz? mic? ce trece neobservat? poate determina un efect considerabil ?i foarte vizibil ?i spunem c? acest efect se datoreaz? hazardului...”

Aceast? idee deschide drumul spre în?elegerea limitelor predic?iei în sistemele complexe. Sistemele cibernetice devin, mai devreme sau mai târziu, chaordice, pentru c? nu pot include totalitatea cauzelor ini?iale (Cantor – puterea unui infinit num?rabil).

René Thom – Teoria catastrofelor (Thom, 2911)
Teoria eviden?iaz? faptul c? o varia?ie continu? a cauzelor poate genera un salt discontinuu în efecte. O „catastrof?” semnaleaz? o disolu?ie a sistemului prin feedback pozitiv, dar nu ofer? o viziune despre o eventual? reconfigurare ulterioar?.

Ilya Prigogine – Structuri disipative (Prigogine, 1977)
Prigogine propune o teorie a ordinii emergente în sisteme aflate departe de echilibru. Aceste structuri apar spontan ?i pot deveni repetabile – dar ordinea nou? nu este spontan imprevizibil?, deci doar aproximativ chaordic?.

Maturana ?i Varela – Autopoiesis (Maturana & Varela, 1972)
Sistemele autopoietice sunt capabile de autoreproducere ?i autoconservare. Ele evit? dizolvarea chaordic?, men?inându-?i stabilitatea pentru perioade îndelungate. Spre deosebire de sistemele disipative, ele conserv? o stare fix?.

Teoriile haosului ?i Lorentz (Lorentz, 1963)
Lorenz eviden?iaz? sensibilitatea la condi?iile ini?iale în sistemele neliniare. „Efectul fluture” exprim? ideea c? mici varia?ii în input pot genera rezultate complet diferite. „O b?taie de aripi a unui fluture în Montana poate declan?a un taifun în New York.” (Dooley, 2009).
Aceasta duce la concluzia c? nici intensiunea (precizia intr?rilor), nici extensiunea (num?rul cauzelor luate în calcul) nu pot fi maximizate într-un sistem complex – ceea ce conduce inevitabil, în unele cazuri, la chaordicitate.

(v) Ce înseamn? o singularitate
Singularitatea desemneaz? tranzi?ia de la o ordine existent? la apari?ia unei noi ordini, imposibil de redus la premisele anterioare. În accep?iunea sa cea mai larg?, poate fi în?eleas? ca o muta?ie ontologic? – în sens darwinian –, manifestat?, dup? cum propune Dr?g?nescu, de la nivel ortofizic, proiectându-se în fizic. Aceast? tranzi?ie poate varia de la apari?ia unui întreg univers pân? la transform?ri ireversibile în cadrul aceluia?i univers.
Aplicat? unei realit??i ca a noastr?, singularitatea poate însemna inclusiv înlocuirea unei civiliza?ii cu alta sau transform?ri ireversibile în structura uneia ?i aceleia?i civiliza?ii.
Taleb (2008: 37) ofer? exemple sugestive:

„Cine a prezis apari?ia cre?tinismului ca religie dominant? în bazinul mediteranean ?i, ulterior, în lumea occidental?? Cronicarii romani ai epocii aproape c? nici nu au men?ionat noua religie – istoricii cre?tinismului sunt deruta?i de aceast? absen?? în sursele vremii. Se pare c? pu?ini dintre conduc?torii vremii au luat în serios ideile acelui evreu aparent eretic, într-atât încât s? le considere relevante pentru posteritate. Avem o singur? referin?? contemporan? la Iisus din Nazaret – în Istoria r?zboiului evreilor împotriva romanilor a lui Josephus Flavius – ?i chiar aceasta ar putea fi o interpolare ulterioar?, ad?ugat? de un copist zelos.
Dar dac? ne gândim la religia care a ap?rut mai târziu? Cine ar fi anticipat c? o mân? de c?l?re?i va extinde imperiul ?i legea islamic? de la grani?ele subcontinentului indian pân? în Peninsula Iberic? în doar câ?iva ani? R?spândirea islamului a fost complet impredictibil? – poate chiar mai mult decât apari?ia cre?tinismului.”

(v) O descriere sistemic? a evolu?iei cunoa?terii
?n paragraful (iii) am început cu o descriere bazat? pe un experiment mintal, a modului în care apare o chaordicitate a cunoa?terii. O asemenea descriere arat? c?, la un moment dat, apare o ruptur? care conduce la chaordicitate, dar nu spune ?i cum.
Vom recurge la o nou? descriere, de aceast? dat? mai la obiect care s? arate ?i acel „cum”, dar ?i alte lucruri. Pentru aceasta vom folosi o abordare sistemic?. Alegerea sistemicului nu este întâmpl?toare deoarece el permite reliefarea dinamicii interne a ordinii cunoa?terii, împreun? cu momentele sale de discontinuitate ?i ruptur?. În contrast, o abordarea logic? poate doar s? descrie secven?ialitatea fireasc? a unei ordini în expansiune continu?, f?r? a capta emergen?a instabilit??ilor sau reconfigur?rile profunde ale structurii gnoseologice.
Privit prin lentila ciberneticii generale, sistemul cunoa?terii se poate conceptualiza ca un ansamblu func?ional articulat în jurul unor: intr?ri, ie?iri, o structur? median? de procesare ?i un mecanism de reglaj prin reac?ie invers?. Acest ansamblu urm?re?te o traiectorie teleologic?, în sens aristotelic, men?inându-?i coeren?a intern? prin constan?a formal? a celor trei structuri men?ionate. Stabilitatea este asigurat? prin feedback negativ, care compenseaz? devia?iile minore ap?rute la nivelul intr?rilor sau ie?irilor, permi?ând astfel conservarea topologiei interne a sistemului. Îns? atunci când varia?iile devin ample, recurente ?i neregulate, mecanismul reac?iei inverse sufer? o inversiune func?ional?: din corectiv, el devine amplificator, deci pozitiv, al instabilit??ii, generând o spiral? divergent? ce conduce sistemul în afara traiectoriei programate.
În acest punct critic, ordinea prestabilit? se dezagreg?, iar sistemul pare s? alunece spre o zon? haotic? ireversibil?. Totu?i, aceast? dezintegrare nu este echivalent? cu o anihilare. Dimpotriv?, ea deschide un câmp de poten?ial emergent, un spa?iu chaordic – intersti?iu în care haosul coabiteaz? cu începuturile unei ordini inedite. Aici î?i fac sim?it? prezen?a a?a-numi?ii «atractori stranii» (Ruelle, 1989), agen?i invisibili ai unei organiz?ri spontane, care prefigureaz? o nou? configura?ie structural?. Pe m?sur? ce haosul î?i atinge paroxismul, noua ordine î?i definitiveaz? contururile ?i se impune ca realitate dominant?.
Aceast? ordine nu este o repetare sau o itera?ie a unei forme anterioare; ea este singular?, irepetabil?, o instan?iere unic? a Legii selec?iei naturale extinse dincolo de sfera biologicului.
Astfel se produce o singularitate structural?: o ruptur? ontologic? prin care vechiul dispare definitiv, iar noul, de neanticipat prin extrapolare logic?, devine norm?. Descrierea discursiv? a acestei ordini emergente r?mâne limitat?; dar ea poate fi sesizat? intuitiv de acei pu?ini capabili s? perceap? contururile unui sens în devenire.
Totu?i cum poate s? apar? la un moment dat o asemenea ruptur? ontologic??
Revenind la modelul cibernetic, va trebui s? privim mai cu aten?ie mul?imea intr?rilor. Când în aceast? mul?ime apar fluctua?ii ample, recurente ?i necorelabile structurii anterioare, reac?ia invers? î?i pierde a?a cum s-a spus, caracterul compensatoriu. Mai mult, aceasta se inverseaz? func?ional: în loc s? diminueze perturba?iile, el le amplific?.
Aceast? stare de criz? poate fi explicat? prin apari?ia a ceea ce Noica, în Scrisori despre logica lui Hermes, (Noica, 1986) numea un „holomer” ce se va manifesta în câmpul intr?rilor.
Spre deosebire de „întregul sistemic” din mereologie – concep?ie care afirm? c? orice parte se integreaz? armonios în totalitatea de apartenen?? – un holomer reprezint? o parte care, de?i generat? în cadrul sistemului, refuz? integrarea în ordinea existent? ?i tinde s? impun? un alt întreg, o alt? form? de organizare. ?n cazul nostru apari?ia unui singur holomer în mul?imea intr?rilor ar putea fi considerat? un accident marginal, dar ceea ce caracterizeaz? cu adev?rat momentul de emergen?? este proliferarea unei mul?imi semnificative de holomeri care, aproape instantaneu prin intr?ri, submineaz? arhitectura vechii ordini ?i propun o alternativ? incompatibil? cu aceasta.

(vi) Apari?ia concuren?ei între tipurile cunoa?terii
Popper, Iluminismul/Modernismul ?i intrarea într-un Haus Chaordic
?nainte de a intra în expunerea propriu zis?, trebuie men?ionat c? Modernitatea pare a fi început odat? cu Revolu?ia francez? ?i s-a dezvoltat, ajungând la apogeu, în prima jum?tate a secolului trecut. Termenul de Modernitate este echivalent cu cel de Iluminism. Prin urmare, în cele ce urmeaz? va fi folosit unul sau altul înfunc?ie de context.
Popper (Popper, 1957, versiunea român? Popper, 2017:63 - 6) arat?:

„Începutul ?tiin?ei […] coboar? în trecut cel pu?in pân? la genera?ia lui Protagoras [sofistul]. Acest început este marcat [f?r? a ne da seama G.M.] de în?elegerea necesit??ii de a distinge între dou? elemente diferite din mediul de via?? al omului - mediul s?u natural ?i mediul s?u social. […] Cei mai mul?i dintre noi manifest?, pare-se, o puternic? înclina?ie de a accepta particularit??ile mediului nostru social ca ?i cum ar fi ni?te lucruri „naturale”. […]. Dar trebuie s? facem o deosebire net? între: a) legile naturale, sau legile naturii […] ?i b) legile normative, adic? reguli ce interzic sau ordon? anumite moduri de conduit?. […] O lege a naturii este inalterabil?; nu exist? excep?ii de la ea, este „obiectiv??. Pentru c?, dac? se întâmpl? s? afl?m c? s-a întâmplat ceva ce o contrazice, nu vom spune c? exist? o excep?ie la lege sau o modificare a legii, ci c? ipoteza noastr? a fost infirmat? [de aici, cunoscutul principiu popperian al fasificabilit??ii ipotezelor de mai târziu (Popper, 1973, versiunea în român? (Popper, 1981) G.M.] […]. Fiind invariabile, legile naturii nu pot fi nici înc?lcate, nici impuse. Ele se situeaz? în afara controlului uman, de?i pot fi folosite de noi pentru scopuri tehnice. […]. Lucrurile stau cu totul altfel în privin?a legilor de tip normativ. […] O lege normativ? […] poate fi impus? de oameni. De asemenea, ea este modificabil?. Ea poate fi eventual calificat? drept bun? sau rea, acceptabil? sau inacceptabil?, dar numai într-un sens metaforic poate fi numit? «adev?rat?» sau »fals?».”

Extrem de relevant pentru discursul gnoseologic popperian, care caracterizeaz? Modernitatea, este faptul c? Popper denume?te legile normative – adic? cele apar?inând ?tiin?elor umane nu naturale – „legi tribale”, întrucât acestea î?i trag originea din cadrul unor comunit??i umane mai mici sau mai mari, formate adesea în epoci îndep?rtate. Observ?m astfel o distinc?ie radical? între legile naturale, inalterabile ?i universale, ?i cele normative, istorice, modelate cultural.
Mai departe, devine evident c? Popper – asemenea întregului proiect iluminist – ignor? complet posibilitatea apari?iei unei ordini emergente de tip chaordic, care poate fi conceptualizat? prin modelul unui sistem cibernetic global al cunoa?terii, capabil de muta?ii ontologice de tip „singularitate”.
Aceast? omisiune se explic? prin limitarea aten?iei doar la „?tiin?a natural?”, în detrimentul altor forme de cunoa?tere precum cea artistic? sau mitico-teologic?. Ra?ionamentul, de altfel transparent, este urm?torul: numai ?tiin?a natural?, datorit? caracterului s?u empiric ?i posibilit??ii de verificare prin sim?uri comune (empirism pozitivist), poate genera previziuni controlabile ?i replicabile experimental.
Rezult? astfel c? doar ?tiin?a natural? poate atesta, prin repeti?ie experimental?, schimb?ri „vizibile” în realitatea ontic?. Faptul c?, începând cu secolul XX, cunoa?terea a p?truns în niveluri invizibile ale realit??ii – molecular, atomic, subatomic – nu infirm? aceast? idee. Instrumentele tehnologice care extind capacit??ile senzoriale ale omului reu?esc s? converteasc? datele în reprezent?ri perceptibile pentru sim?urile comune. A?adar, obiectivitatea este p?strat? în interiorul unui cadru validat empiric.
Îns? nu trebuie neglijate ?tiin?ele normative – a?a-numitele „umanioare”. De?i nu pot ac?iona direct asupra realit??ii ontice prin efecte „palpabile”, ele pretind c? pot face previziuni. Un exemplu ilustrativ este psihologia, considerat? disciplin? a interiorit??ii umane, ?i care, pân? la nivelul incon?tientului freudian, poate recurge la metode empirico-statistice aplicabile pe grupuri de subiec?i. În aceast? form?, psihologia r?mâne, m?car par?ial, în sfera previziunii de tip pozitivist. Problemele apar odat? cu extinderea spre psihologia abisal? – Jung ?i incon?tientul colectiv, sau Guénon ?i simbolismul sacru. În aceste cazuri, modelul cauzalist se pr?bu?e?te, de?i se încearc? înc? men?inerea unei abord?ri empirico-pozitiviste. Mai grav? devine situa?ia în cazul altor ?tiin?e umaniste „pure”, precum sociologia, dreptul sau chiar istoria – în ciuda protestelor practicienilor acestor discipline. Aici nu doar c? obiectivitatea cauzal? este imposibil de sus?inut, dar comunit??ile normative aflate la originea acestor discipline intr? adesea în contradic?ie între ele, generând sisteme ideologice concurente, fiecare cu propria logic? intern? ?i propriile criterii de validare.
S? revenim la istorie, un caz exemplar. Adesea prezentat? ca disciplin? „natural?” de c?tre adep?ii s?i, ea se sprijin?, în realitate, pe selec?ia subiectiv? a documentelor interpretate.
Alegerea acestora este condi?ionat? de puncte de vedere ideologice sau na?ionale – de exemplu, contrastul dintre o abordare româneasc? ?i una maghiar? a istoriei Transilvaniei.
Dificult??ile cresc exponen?ial atunci când modernitatea aplic? un reduc?ionism sever în favoarea ?tiin?ificit??ii, l?sând în afara câmpului legitim al cunoa?terii atât Arta, cât ?i Miticul-Teologic. În plus, apar distorsiuni atunci când se încearc? integrarea acestora în cadrul ?tiin?elor umane. Problema este c? ele opereaz? pe baza unor metode ?i cadre explicative proprii.
Exemplul cel mai elocvent este doctrina Trinit??ii în teologia cre?tin?, imposibil de explicat în termeni empirico-pozitivi?ti (vezi Blaga, 2019).
Confuzia este amplificat? de tendin?a unor gânditori de a trata Arta ?i Teologia ca domenii „normative”, pe motiv c? nu ofer? rezultate reproductibile. Dar, în realitate, ele deschid dou? registre de cunoa?tere fundamental disjuncte fa?? de cel ?tiin?ific.
În timp ce anumite ?tiin?e umane pot fi, cel pu?in par?ial, integrate într-o paradigm? pozitivist? (cu toate contradic?iile implicite), Arta ?i Miticul-Teologic exploreaz? dimensiuni ale realit??ii care scap? complet criteriilor de verificabilitate empiric?.
Astfel, în cadrul Modernit??ii, ?tiin?ele naturale – sub eticheta epistemologiei – au reu?it s? eclipseze celelalte dou? instan?e ale gnoseologiei (Arta ?i Miticu-teologic). Ele nu rezoneaz? cu idealul modern de ?tiin??, bazat pe materialitatea perceptibil? a fenomenului. În acest context, dac? încerc?m s? abord?m Miticul-Teologic ca pe o form? legitim? de cunoa?tere, risc?m acuza?ia de prozelitism sau chiar de obscurantism. Arta, în schimb, beneficiaz? de o toleran?? mai mare: fiind expresie a imaginarului – pozitiv sau negativ, ?i în multiple varia?ii între cele dou? limite – ea este greu de exclus din „cetate”.
Visul, fic?iunea, metafora – toate sunt recognoscibile ?i nu pot fi negate. ?i totu?i, chiar ?i Arta este adesea supus? unor evalu?ri de tip pozitivist, între „adev?rat” ?i „fals”, uneori apelând chiar la tertium dat.
Poate cel mai nociv efect este echivalarea Modernit??ii cu „Umanismul”. În realitate, tocmai reac?ia Artei ?i a Miticului-teologic, marginalizate de ?tiin?a natural?, a generat o contra-partid? a umanit??ii care, pe plan subliminal, a salvat o parte din ceea ce numim „umanitate” în era Modernit??ii.
În final, tabloul gnoseologic al Iluminismului trebuie completat cu constatarea c? toate celelalte forme de cunoa?tere au fost reduse la un rol subsidiar fa?? de cunoa?terea ?tiin?ific?.
Aceast? domina?ie poate explica de ce, începând cu a doua jum?tate a secolului XX, a început o „revolt?” a acestor forme de cunoa?tere, intrând într-o competi?ie haotic? între ele – o stare prefigurativ chaordic?. Motivul este limpede: dezvoltarea accelerat? a mijloacelor de comunicare ?i, mai ales, apari?ia internetului au f?cut posibil un acces aproape în timp real la toate domeniile cunoa?terii, generând nu un dialog, ci o confruntare dur? – uneori un veritabil „r?zboi gnoseologic”.
?i acum iat?-ne ajun?i într-un haos ChaOrdic. Cât va dura? „Dumnezeu ?tie!” – zice Rig Veda. ?i tot ea adaug?: „Poate nici El”.

Referin?e
Blaga, L., (2019). Trilogia cunoa?terii. Bucure?ti: Humanitas.
Boutot, A., (1997), Inventarea formelor . Bucure?ti: Nemira.
Dooley, K. (2009), The Butterfly Effect. Nonlinear Dynamics,
Psychology, and Life
Sciences, Vol. 13, No. 3. (111-21).
Eijnatten, F., (2003), Chaordic Systems Thinking, Chaos and
Complexity to Explain Human
Performance Management. First International
Conference on Performance Measures, Benchmarking and Best Practices in the
New Economy. University of Minho, Guimaraes, Portugal (1-35).
Hock, D.W., (1999). Birth of the Chaordic Age. San Francisco,
CA: Berrett-Koehler.
Le?niewski, S., (1992). Collected Work. Kulwer, Dordrecht
X Lorenz, E. (1963), Deterministic Nonperiodic Flow. Journal of the Atmospheric Sciences (Springer, New York, NY) - Vol. 20, Iss: 2, pp 130-141
Maturana, R. & Varela, F., (1972). Autopoiesis and cognition:
the realization of the living. Boston studies in the philosophy and history of science (1 ed.). Dordrecht: Reidel.
Noica. C. (1986). Scrisori despreLogica lui Hermes. Bucure?ti:
Cartea Româneasc?.
Poincaré, H., (1920), Science et méthode. Flammarion .
Popper. K., (1981). Logica cercet?rii. Bucure?ti : Editura
?tiin?ific? ?i Enciclopedic?.
Popper. K., (2017). Societatea deschis? ?i du?manii ei.
Bucure?ti: Humanitas.
Prigogine, I., (1977), Self-Organization in Non-Equilibrium
Systems, New York: John Wiley & Sons.
Ruelle, D., (1989). Chaotic Evolution and Strange Attractors.
Cambridge: University Press.
Stacey, R.D., Griffin, R., & Shaw, P., (2000). Complexity and
Management: Fad or Radical Challenge to Systems Thinking? London: Routledge.
Taleb, N., (2008). Leb?da neagr?. Bucure?ti: Curtea veche.
Thom, R. (2011): Forms, catastrophes and complexity.
L&PS – Logic and Philosophy of Science Vol. IX, No. 1, 2011, pp. 95-101