proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Dup? frumoasa c?dere a imperiului, lumea de azi este o lume a dezghe?ului care urmeaz? dup? un anotimp de iarn? lung? ?i durat? cât aproape întinderea a dou? genera?ii. Este pu?in realism în faptul c?, dup? o iarn? de basm, topirea z?pezilor descoper? gunoiul mascat de stratul alb ?i curat, care fusese o peltea din fructe reci, necunoscute ?i otr?vitoare, întins? pe vat? din sf?râm?turi de sticl? ?i frecat? ca spirtul pe trupul ??rii. Imperiul nostru na?ional, care nu a dep??it grani?ele, a fost unul al min?ilor înc?tu?ate. O capcan? moale, c?ldu??, ca un bulion dulce dat însetatului, care, în final, s-a dovedit a fi sângele fratelui ?i semenului nostru. De?i existen?a este o succesiune de surprize pentru mine, copilul (uite-m? scriind dup? treizeci ?i cinci de ani de la evenimente, ca un istoric roman c?utând tunicile demult scuzate de la ro?ea?a viril? a purpurei din lupte), m? voi astâmp?ra de la a s?ri coarda, de la a vârî piciorul prin cadrul de fier al timpului ireversibil pentru a nu pedala chiorâ? pe sub bannerele pe care le ?ine desf??urarea ac?iunii ?i de la a colora ceea ce nu e necesar cu sim?irea mea de poet cu guma în gur?. S-ar putea ca unele fraze s? par? abia morm?ite din cauza asta, iar sfatul meu este s? s?ri?i pârleazul cu mine împreun?, totu?i.
M? numesc Puchi Coliandru ?i suf?r ca de o boal? pe care oamenii gr?bi?i o asemuiesc cu obiceiul unora de a fi uituci. De fapt, eu sunt opusul uitucului ?i al spa?iului chiar: sunt un absent. Din aceast? cauz?, c?derea pe gânduri, la mine, este cheia ora?ului, a lumii pe care am primit-o, pe care am g?sit-o, s?-i zic mai clar, printre ?i plin? de lucrurile obi?nuite. Cum ar fi ?i ?opronul sau co?arele, cum se zice pe la noi, care zace trântit pe latura casei, acolo unde l-au tras tata ?i vecinul cu un tractor ?i cu o împletitur? de sârme din marginea comun? celor dou? tarlale, a noastr? ?i a vecinului. La un moment dat, s-a rostogolit singur, exact peste gardul vechi dintre cele dou? case, înclinat dinainte parc? de umbra strâmb? ?i amenin??toare a plopului înalt ?i b?trân de lâng? acesta. A?a c?, atunci când s-a întâmplat, g?inile au oftat dup? ceea ce st?tea s? se întâmple de o ve?nicie în mintea lor ?i s-au suit mo? peste ridic?tura nou?, asemenea unor asediatori victorio?i asupra unei cet??i. Eu ?i tata facem mereu dup? gura mamei ?i le t?iem gâturile din când în când, când avem poft?, ?i le mânc?m cu to?ii, dar p?s?rile r?mân neschimbate în necuvântarea lor ?i în num?r.
Cheia lucrurilor este un fel de a privi lumea, în?urubat în pufoaica groas? de copil, de dup? fularul care sugrum? ca o emo?ie. Ca to?i ceilal?i, petrec în copil?rie cel mai mult timp cu activitatea simpl? ?i comun? tuturor: joaca pe afar?. Simpla trecere a timpului, neîmplinind nimic, apare ca o extraordinar? aventur? ?i prilej de aventur? în acela?i timp. Frunzele c?zute, prin care ne târâm toamna, apa din ?an?uri, în care test?m cizmele din cauciuc (ne cople?e?te limita superioar? de sub genunchi, iar apa se pr?bu?e?te ca un mal surpat peste ?osetele noastre din lân?), iarba verde ?i r?coroas?, net?iat?, în care ne tol?nim lene?i ca ni?te ?erpa?i la poalele cerului, misterul nop?ilor care ne strânge laolalt?, serile ce?oase, locurile în care numai noi ad?st?m, la limita lucrurilor ?i a locurilor de care celor mari nu le pas? — nu le mai pas?.
Eram Lumea ?i Lumea era cu noi ?i pentru noi.
E început de iarn? f?r? z?pad? ?i e sfâr?itul sezonului de târguieli, de târguri ?i bâlciuri care aduce pe vecinul cu tractorul cel verde ?i înalt cât casa în starea lui de disperare mut? anual?, când începe s? desfac? în curtea larg? caruselul – printre altele – cu care umbl? în zigzag (îmi închipui) dincolo de mun?i chiar. C?lu?ii din lemn, coborâ?i de pe turnant?, îi conduce în bra?e, rând pe rând, spre hambarul înalt ?i gol ?i îi a?az? în picioare sau îi culc? pe fân ca pe fiin?e vii. Toat? iarna îi rindeluie?te, îi ?mirgheluie?te, le apreteaz? coamele albe, negre ?i aurii. Spal? lemnul ?i vopse?te cu verde ?eile, cu albastru copitele, ochii îi potrive?te cu violet ?i cu portocaliu apos ca de fruct – cele mai fistichii culori pe care le scoate din cutiile cu vopseluri r??inoase ?i groase ca mierea din borcan. Trupul cailor este mereu alb, ?i doar unul dintre cei cincizeci ?i doi de cai – nenea Poil are cel mai mare carusel din ?ar?, cred – este vopsit în culoarea neagr?. Un negru mat, care nu luce?te sub becul imens din hambar decât atunci când e ud; un bec mare, asem?n?tor celor de pe stâlpii din strad?, care lumineaz? calea degeaba pe timpul nop?ilor. Poate pentru mâ?a noastr? cea cu ochii cei verzui ?i cu aticismul mersului haihui, care, zice mama, se împuiaz? mai abitir decât clo?tile. O fi!
Caii au acum harna?amente schi?ate, unii, ?i al?ii le au colorate deja, cu albastru, cu ro?u sângeriu, cu galben de aur, cu cenu?iul viu de argint. Flamuri, ca suflate de vânt ?i tremurate în vâltoarea alerg?turii, se coboar? pe piep?i în numele unor regate închipuite doar de Poil. Omul este trecut de nu ?tiu... cinci sute de ani? (Ce ?tiu eu!), dar nu arat? mai b?trân decât tata ?i mama, care au aproape patruzeci de ani cu mine cu tot.
Tata are o statur? impun?toare peste ceilal?i cu care umbl?. Poart? p?rul blond lung pân? pe umerii la?i pe care ?i-i strânge cu hain? din piele ca de c?prioar?. Mama are o frumuse?e aparte pe lâng? longilinul taic?-miu: e mic? ?i sub?ire, cu ochii c?prui ?i cu p?rul lung ?i ro?u ca li?a de cupru din bobine. Mama ajunge tatei pân? la um?r cu fruntea ei alb? ?i abia mai ajunge s?-mi pun? mie cotul în cap. Frumuse?ea mamei este un detaliu obiectiv, pentru care a câ?tigat premiu la liceu ?i la ?coala de înv???tori, de unde a luat-o de nevast? într-o vacan?? de var? tata.
În amiaza în care s-au pr?bu?it co?arele cele vechi, eu sunt la pescuit cu magnetul, în lacul de lâng? conacul vechi, care se vede peste linii din b?t?tura casei noastre. Merg des pe acolo de ceva vreme, iar dac? mama vrea s? stea cu ochii pe mine cât sunt plecat, îi este de ajuns s? stea pe prispa înalt? a casei în picioare pe scaun, ?i s? strâng? ni?el din ochi, cu mâna stra?in? sub frunte. Magnetul meu, legat cu o sfoar? de cânep? cenu?ie, l-am de?urubat de pe o box? veche ?i nefunc?ional? de la un pickup. Cu partea metalic? cu tot, magnetul cânt?re?te cam o jum?tate de kilogram. Sfoara este rezistent? îndeajuns încât s? îl rotesc din scurt, ca un cowboy, ?i s? îl azvârl în oglinda lacului, tocmai în partea adânc? a apei. G?sesc azi, în ziua pr?bu?irii acareturilor vechi, un nou obiect metalic care a prins patina apei mâloase, un cenu?iu cu rugin? verzuie, înflorit? din loc în loc ca ni?te mici solzi sau petale suprapuse. Obiectul este mic, cât un capac de oal? de-a mamei, în care fierbe mai ales porumbii cei dulci. Îl pun în iarb? s? se usuce ?i strâng neglijent, la nimereal?, firul lung de 20 de metri. Îl voi întinde s? se usuce, a?a c? nu e nevoie s?-l fac colac deocamdat?. Ridic capacul cel ca de oal? ?i plec. Eu mai am o pies? acas?, una pe care am prins-o dup? o ploaie crunt? acum dou? s?pt?mâni. Era vineri, dup? ?coal?, când am aruncat prima dat? magnetul meu cel norocos, care ar vrea s? umble dup? fiare cât e ziua de lung?. Nu aveam înc? sfoara mea, pe care mi-a t?iat-o cu briceagul tata, la cererea mea special?, într-o vineri, în ziua de târg, dintr-un colac mare, pe care l-a pl?tit cu un pachet de ?ig?ri. Legasem, deci, magnetul, care arat? ca un colac de salvare cu muchii, cu lan?ul din care fugise Fisic?, câinele nostru „de împrumut” pe timp de ho?ie, fiindc?, uneori, ho?i umbl? prin comun? dup? fel ?i fel de g?in?rii cu care s?-?i umple buzunarele. Grele, amândou? — magnetul toroidal ?i lan?ul cel câinos —, se fixaser?, dup? trei încerc?ri, de ceva care m-a f?cut s? transpir ?i s? m? umplu de broboane pe fruntea pe care mi-am sp?lat-o cu sudoarea lacului, ce se opunea netulburat încerc?rilor mele. Am scos, dup? zece minute de cazn?, ceva greu ca un termos cu dou? capete. Ini?ial, am crezut c? este o pomp? electric? pentru ap?, ca cea aplicat? pe fântâna de acas?, din curte. Aceea bâzâie teribil ?i scoate lejer câteva g?le?i de ap? pe minut. Obiectul pescuit de mine, dup? ce l-am cur??at mai multe zile cu o?et, bicarbonat ?i ap?, frecându-l cu peria de covoare ?i cu periu?a de din?i, ?i-a dezv?luit forma original?. Pe suprafa?a lui scrie, cu litere caligrafice, ?tan?ate: „Self-Oiling Bijour” ?i un num?r de serie oarecare. Arat? ca o inim? cu fundul cilindric ?i cu dou? capete/ie?iri care s-au retezat ?i tocit cu timpul, pân? la ultima rotire de filet, înc? observabil?, serpuit? pe gâtul acestora. Piesa mea Bijour se afl? acum adânc sub mormanul de p?mânt, ?igle ?i lemn, în care s-au transformat co?arele, topite de vreme. Acestea ad?postiser? unelte pentru toate muncile ?i butoaiele din lemn, pentru vinul pe care îl smulgem mai întâi viei, apoi ciorchinilor ?i, la final, boabelor. Suntem ?i noi ca ni?te ho?i cu munca noastr? cinstit?. Urc?m în c?ru?a tras? de cei doi cai cu p?rul lung, ca al tatei: eu, tata ?i mama, bunica venit? pe jos de la un sat distan??, ?i v?rul tatei — un ins t?cut ?i negricios, care vine pentru g?leata de must ca ald?ma? ?i pentru g?leata de vin de pe urm?, pe care i le d? tata la fiece cules. Via noastr? e la marginea de nord a satului, cam la 20 de minute de mers cu c?ru?a, dup? ie?irea din sat.
Acestea fiind puse de-o parte, numai pompa mea Bijour a avut norocul s? fie înghesuit? sub moloz. O ?in în motorin? de ceva vreme ca s? o cur?? complet, acidul acetic fiind prea pu?in eficient pentru un a?a hal de expunere, pân? la urm?. O mai frec cu pensula înmuiat? în motorina aurie ?i o las la soare, pe pervazul co?arei, care e le?inat? acum peste comoara mea pescuit? din lac. E nevoie de mai multe pozi?ion?ri ale tractorului ca s? duc? la loc ferit restul de c?soaie veche de când e lumea pe aici — poate mai veche decât e lacul meu. Poil, vecinul, coboar? la tata ?i, împreun?, trec împletitura cablului cenu?iu prin ferestrele ?i prin cadrul u?ii, acum pr?bu?ite ?i strâmbate. Mama se uit? la ei stând rezemat? de buduroiul rotund al fântânii. Ajut ?i eu, dup? ce las capacul pescuit din ap? ?i magnetul pe sfoar?, ag??ate de gardul de la ?arcul puilor cei mici ?i m? sprijin de mama. Vecinii se uit? printre p?s?rile coco?ate pe gard. Se fumeaz? ?i se scarpin? în capete goale ?i capete acoperite de marame ?i de c?ciuli. Numai noi avem treab? s?-i facem pe to?i s? uite de ale gospod?riilor, cu c?soaia noastr? secat? de vreme.
Co?arele pr?bu?ite de b?trâne?ea p?mântului odat? ridicat peste cota lui, le-au l?sat tata ?i vecinul Poil s? se topeasc? în ploile de toamn?, exact a?a cum se nimeriser? dup? str?mutare. P?mântul vechi ?i tare, str?b?tut de vini?oare de paie uscate în miezul lui, împuns de be?e de dud ?i de soric?, ca betonul de tijele din fier, se las? greu dus de ape ?i de vânt. Bijour-ul meu, pe care l-am recuperat întreg a doua zi dintre d?râm?turi, l-am pus în hambarul cel nou din lemn, printre paiele furajere. Animalele - cei doi cai suri, o vac? ?i trei capre - l-au lins ca pe un bulg?re de sare, la început, apoi l-au l?sat în pace, amu?inându-l din când în când, abia. Tipsia pescuit? din apa lacului în ziua pr?bu?irii co?arelor, dup? frecu? insistent, la fel cum am f?cut cu pompa de ulei Bijour, s-a luminat ?i s-a rotit în echilibru perfect pe masa de lucru a tatei din fundul hambarului: un capac de roat? Packard. Metalul vechi de peste ?aizeci de ani, are b?tut un hexagon în cre?tet, acolo unde ne-ar veni cre?tetul capului dac? cineva ar avea ideea de a încerca s? îl poarte a?a. Interiorul figurei geometrice este colorat în ro?u sângeriu, întunecat, ?i numele firmei este inscrip?ionat circular în relief pe un fond negru a?a: Packard... Packard... L-am depus ca pe o comoar? al?turi de Bijour ?i, de multe ori, intru s? admir ambele piese, a?a cum cei mari iau pauzele de fumat ?i se pierd în gânduri; ?i s? îmi imaginez ma?ina întreag? care a?teapt? magnetul meu s? o pip?ie ?i s? o smulg? din smârcuri.
Pe rând, animalele se apropie ?i se holbeaz? în luciul metalului Packard, în reflexia pe care acesta le-o întoarce. Se uit? ca vi?elul la poarta nou? a lui nenea Bentu. "Redusul", a?a cum îl ?tie toat? lumea. Când am scurmat dup? Bijour cu tata u?uind dobitoacele care ciuguleau necontenit ca apucatele, p?mântul b?t?torit ?i uscat de decenii s-a frânt ca un biscuite ?i a eliberat suflul ?inut acolo ca în ni?te ma?e împietrite. Dintre noi, prima este din partea locului mama. Ea mirosase a s?pun de liliac ?i a mâncare câteodat?, ?i chiar acum când la întrebarea mea robote?te ?i reflecteaz? deasupra ceaunului cu m?m?lig? aurie, fierbinte, înc? neprins?. Nu î?i aminte?te - nu mai pune via?a de om mare între paranteze -, dar eu am curaj s? pun pariu pe comoara mea c? apa b?l?ii de peste linii, cel pu?in, a fost folosit? la mânjirea paiantei b?ligoase.
Bentu a lu' Redusu are ?aptezeci ?i cinci de ani ?i a purtat din mo?i str?mo?i grija gloatei de lâng? el care se strângea pân? mai ieri la poarta lui ca s? treac? spre p?mânturile din marginea de nord a satului. Uli?a noastr? este o fund?tur? lung? care se termin? într-un gard din ciment inamovibil care urc? spre nord pe sute de metri ?i coboar? în direc?ia opus? tot a?a, pân? la ruinele unei ?coli vechi care e cam în rând cu lacul meu de peste linii. Dincolo de gard este nev?zutul. A?a de lis e gardul din ciment c? nu am putut niciodat? s? m? ca??r pe el ?i niciun copac nu cre?te în jos spre mine; to?i care sunt, sunt t?ia?i s? câ?tige în în?l?imi. Mergeau oamenii la cooperative dis-de-diminea?? ?i Bentu le deschidea poarta din aria lui ca s? îi calce ?i s? îi b?t?toreasc? fâ?ia de p?mânt pe care nici iarb? nu cre?tea ?i care urca spre limita de sus a satului. Lega or?t?niile ?i le ?inea pitite în acareturile lui toat? ziua ca s? nu fug? sau s? fie f?cute s? dispar? de vreun fomist. Erau cam to?i cu foamea pe sub cojoace mai-mai decât cu crucea la gât, am auzit chiar pe Redusu povestind întocmai.
Tata lucra la cadastru ?i a pus pe linia noastr? rigla lung? la fiecare din cele treizeci de gospod?rii cu doar zece centimetri mai la stânga de vechile aliniamente. Astfel, c?soaiele de pe dreapta uli?ei au r?mas, bineîn?eles, a?a cum au fost ele de când s-a oplo?it lumea pe acele locuri, numai gardurile, ?i a?a verzi-putrede de mu?chi ?i spârcâite de animale, s-au adunat din uluc? în uluc?, ?i a scos tata, ca prin magie, la sfâr?itul verii când m? scoaser? pe lume ?i pe mine, o desfund?tur? de trei metri l??ime în cap?tul uli?ei. Când tata a mu?cat pe hârtie din biroul lui de la prim?ria local? câte o palm? din aria fiec?ruia, nimeni nu a avut habar. A mutat gardul lui mo? Bentu cu trei metri mai ac?t?ri de gardul înalt de ciment, reducându-i b?t?tura considerabil pe toat? adâncimea. Cu fiece palm? smuls? de la cele treizeci de gospod?rii a plecat la marginea satului, acolo unde î?i taie ?i leag? vi?a de vie acest întreg fund de sat, ?i a pus echivalentul desfund?turii în planul cadastrului ?i în palma omului care a pornit curând cu înc? patru rânduri de vie pe lâng? cele doisprezece deja existente, cum au to?i. Toat? lumea scoate cincizeci-?aizeci de vedre de vin, Redusu scoate ?aizeci-?aptezeci ?i cinci de c?ld?ri pe sezon de cules. Ceea ce înseamn? cam un butoi de vin de m?rime medie în plus peste ceilal?i pentru serviciile aduse uli?ei.
"S?-mi foloseasc? c?priorii ca m?sur? groparul dac? pa?ii nu mi-au fost mereu crâng t?iat în prisp?!" - strig? ?i poate s? bea lini?tit mo? Bentu Redusu acuma, în curtea ferecat?, printre dobitoacele libere.