proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Într-un sat uitat de lume, la poalele unui munte pe care nimeni nu-l mai urca de o sut? de ani, tr?ia o fat? pe nume Lira. Avea p?rul negru ca noaptea f?r? lun? ?i ochii de culoarea cerului chiar înainte de ploaie.
În fiecare sear?, când soarele se pr?bu?ea în spatele crestelor, Lira urca pe dealul cel mai înalt ?i privea cerul. Dar cerul r?mânea mut. Nici o stea. Ani la rândul, nici m?car una.
Oamenii din sat spuneau c? muntele era blestemat. C? acolo sus tr?ia o vr?jitoare b?trân? care mâncase toate stelele ca s? nu mai aib? nimeni lumin? în suflet. Lira nu credea în vr?jitoare, dar credea în durere: tat?l ei murise când ea avea ?apte ani, mama ei plecase dup? el când avea doisprezece, iar de atunci nimeni nu-i mai spusese „noapte bun?”.
Într-o sear? de toamn? târzie, când vântul mirosea a frunze arse ?i a sfâr?it, Lira a luat o p?tur? veche ?i s-a urcat mai sus decât o f?cuse vreodat?. A trecut de ultima cas?, de ultimul câine care l?tra, de ultimul felinar stins. A urcat pân? când aerul a devenit atât de sub?ire încât pl?mânii îi ardeau. ?i acolo, pe creasta goal?, a început s? plâng?.
A plâns pân? când lacrimile i s-au f?cut ghea?? pe obraji. A plâns pân? când a sim?it c? întunericul intr? în ea ?i o umple pân? la refuz. ?i atunci, când a crezut c? nu mai are loc nici m?car pentru un suspin în plus, a ridicat privirea.
Cerul era plin de stele.
Mii ?i mii, ca ni?te cuie de lumin? b?tute într-o pânz? neagr?. Str?luceau atât de tare încât p?reau c? vor c?dea. Lira a r?mas cu gura c?scat?. Nu mai v?zuse niciodat? atâta lumin?.
?i a în?eles, acolo sus, cu vântul t?indu-i obrajii ?i cu inima b?tând ca un clopot spart, c? stelele nu lipsiser? niciodat?. Doar c?, jos, în sat, felinarele, fumul din hornuri ?i frica oamenilor le acopereau.
Dar sus, unde întunericul era curat ?i adânc, unde nu mai era nimic care s? le stea în cale, stelele ardeau mai tare decât orice foc.
A coborât în zori. Nu le-a spus nim?nui ce v?zuse. A luat doar o lantern? veche, a stins-o ?i a urcat iar în fiecare noapte, mai sus, mai în întuneric, pân? când satul a început s? observe c? fata cea t?cut? aducea în ochi o lumin? pe care n-o avuseser? niciodat?.
Ani mai târziu, când Lira a îmb?trânit ?i p?rul ei devenise alb ca laptele, copiii o întrebau: „De ce str?luce?ti a?a, bunico?”
Iar ea le r?spundea, cu vocea ca un fo?net de stele: „Pentru c? am înv??at s? îmbr??i?ez noaptea. Lumina nu alung? întunericul. Întunericul curat este cea mai bun? pânz? pentru lumin?. ?i când accep?i c? amândou? sunt în tine, începi s? str?luce?ti cu adev?rat.”
?i copiii plecau privind cerul, nu cu fric?, ci cu recuno?tin??. C?ci în?eleseser?, în sfâr?it, c? întregul nu este nici lumin?, nici întuneric. Întregul este dansul dintre ele.
?i doar cine îndr?zne?te s? p??easc? în noapte f?r? s?-i fie fric? de ea va vedea, într-o zi, cum stelele se aprind în?untrul s?u.