proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Ca inginer stagiar ajunsesem de curând în lumea extraplata tocmai la r?spântia timpului cand ploile curgeau de-a-nd?r?telea s? nu topeasc? formele alungite ce ar fi putut cu u?urin?? s?-?i piard? con?inutul ?i sa se desprind?.
Astfel ploaia m?runt? a dup?-amiezii b?tea în geam cu o insisten?? aproape vie, ca ?i cum ar fi vrut s? intre în cas? ?i s?-mi spun? ceva. Fiecare pic?tur? l?sa pe sticl? o dâr? sub?ire de lumin?, iar aerul proasp?t care p?trundea prin cr?p?tura ferestrei mirosea a p?mânt ud ?i a iarb? care ?opte?te. Lumina cernut? de nori nu întuneca înc?perea, ci o f?cea s? par? suspendat?, ca ?i cum timpul se oprise acolo, între dou? respira?ii.
St?team la masa plin? de c?r?i, caiete, planuri ?i firimituri de pâine, iar scaunul, obosit ?i el, î?i luase rolul de cuier pentru patru perechi de pantaloni ?i dou? c?m??i. Uneori aveam impresia c? hainele murmurau între ele, comentându-mi via?a, dar nu aveam energia s? le r?spund.
Toat? ziua încercasem s? scriu, îns? cuvintele refuzau s? se a?eze pe hârtie. Se ridicau în aer ca ni?te p?s?ri speriate ?i disp?reau în tavan. M? sim?eam obosit, f?r? chef, poate ?i din cauza singur?t??ii care, de câteva s?pt?mâni, se a?ezase pe umerii mei ca o pisic? b?trân? ?i grea.
Din camera gazdei se auzea televizorul. Un film românesc vechi, în care Ion Caramitru recita poezii cu o voce ce f?cea pere?ii s? vibreze u?or, iar Tamara Buciuceanu cânta o arie de oper? ce p?rea s? ridice praful de pe podea. Uneori aveam impresia c? actorii nu erau în televizor, ci în camera al?turat?, repetând pentru o lume care nu mai avea timp de ei.
Apoi se auzi poarta trântindu-se. Sunetul nu era doar un zgomot, ci o und? care a trecut prin cas?, f?când farfuriile s? clinteasc? u?or.
— A venit dom’ Costache, am spus c?tre coana Lenu?a, care a?ipise pe pat. Ea a deschis un ochi, iar pentru o clip? am v?zut în privirea ei reflexul unei p?s?ri migratoare.
Dup? câteva clipe, b?trânul a ap?rut în prag. Înalt, slab, cu o privire t?ioas?, s-a oprit în dreptul meu. Umbra lui se prelungea pe podea mai mult decât ar fi fost firesc, ca ?i cum ar fi venit dintr-o alt? lume.
— Nu ai auzit poarta? A?a om de baz? am eu în cas?? m-a întrebat, iar vocea lui p?rea s? vin? dintr-un pu? adânc.
?inea în mân? o plas? cu pâine pentru p?s?ri. Pâinea mirosea a grâu proasp?t, de?i era cump?rat? de diminea??. Dom’ Costache nu mânca aproape deloc carne ?i, când sacrifica o g?in?, o trecea la „pierderi” în caietul lui de socoteli. Caietul acela era mai vechi decât el, iar paginile fo?neau ca ni?te aripi când îl deschidea. Uneori aveam impresia c? noti?ele se rescriau singure peste noapte.
I-am întins banii de chirie. I-a num?rat încet, cu degetele umezite, iar bancnotele p?reau s? se mic?oreze sub atingerea lui, ca ?i cum ar fi ?tiut c? vor fi trecute la „venit”.
A început s? în?ire cheltuielile, iar fiecare sum? rostit? f?cea aerul s? se strâng? în jurul meu.
— Trei lei focul de la buc?t?rie. Trei lei zarzavatul. Dac? se scumpe?te bulionul la toamn?, trebuie s? cumperi ?i tu.
— Dar bulionul nu-l face?i dumneavoastr??
— Îl fac s?-l vând. Nu stric pre?ul pie?ei pentru tine.
Când a spus asta, borcanele de bulion din c?mar? au vibrat u?or, ca ?i cum ar fi aprobat.
A continuat:
— Un leu lumina pe zi.
— Dar eu am contoar propriu!
— La baie nu consumi? La buc?t?rie? La televizor?
— Closetul este în curte, iar la televizor m? uit doar când îl porni?i.
— Deci te ui?i! a izbucnit el, triumf?tor, iar becul din tavan a pâlpâit, de parc? ar fi confirmat vinov??ia mea.
Apoi a trecut la mâncare:
— Zece lei pe zi g?titul. ?i jarul din sob?, cu el î?i aprinzi soba din camer?.
Jarul, într-adev?r, avea un fel de via?? a lui. Uneori, când îl aducea în lop??ic?, scânteile se ridicau în aer ca ni?te licurici ro?ii.
— Dac? nu-?i convine, e?ti liber s? pleci. Astea sunt regulile mele.
— Ave?i stupi, ave?i flori, ave?i tot ce v? trebuie…
Când am spus „stupi”, am sim?it un zumzet slab venind dinspre curte, ca ?i cum albinele ar fi ascultat discu?ia.
— Nu-mi plac milogelile, a spus el. Statul ne d? bani cât s? nu ajung?, s? ne ?in? la mân?.
Când a rostit „statul”, un curent rece a trecut prin camer?, de parc? un spirit b?trân ar fi dat din cap.
Discu?ia a continuat, cuvintele lui t?ioase ?i ale mele obosite ciocnindu-se în aer ca dou? p?s?ri r?nite. În final, a plecat, iar casa a r?suflat u?urat?.
M-am retras în camera mea. Pere?ii p?reau mai apropia?i decât de obicei, ca ?i cum ar fi vrut s? m? protejeze sau s? m? înghit?, nu eram sigur. M-am a?ezat pe pat, iar salteaua a scos un oftat lung, ca un b?trân care ?tie prea multe.
În lumea extraplat?, serile sunt lungi, iar nervii scur?i. Iar uneori, dac? ascul?i cu aten?ie, câmpia î?i ?opte?te c? mâine poate fi mai blând.
Speram ca mâine s? fie mai bine. ?i, pentru o clip?, am avut impresia c? ploaia de afar? a b?tut în geam de dou? ori, ca un fel de promisiune.