proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

Mâna care scrie cartea

Când s-au împlinit trei ani de la publicarea ultimului meu roman, un roman horror cu un titlu pe m?sur?, „Grota însângerat?“, am hot?rât c? trebuie s? fac ceva. M-am interesat discret la ?coal? dac? al meu ?ef a auzit ceva de anul sabatic. „Adic? un concediu f?r? plat? de un an?“ întreb? nu foarte sigur de el directorul ?colii unde predam istoria de vreo 20 de ani. „A?a ceva“, i-am r?spuns eu ?i am început s? fac hârtiile necesare ?i s? caut un suplinitor pentru un an, fiindc? asta era una dintre condi?ii: ca eu s? g?sesc pe cineva s? îmi ?in? locul în tot acest timp. De bine, de r?u, s-au aranjat toate pân? la urm? ?i, ?inând seama de sfaturile din manualul lui Stephen King, mi-am f?cut un program strict, întocmai dup? înv???turile maestrului.
Diminea?a, dup? ce so?ia ducea feti?a la ?coal?, m? a?ezam în fa?a topului de coli albe de hârtie ?i a?teptam. S? vin? inspira?ia, bineîn?eles! Unul dintre sfaturile maestrului de care aveam de gând s? ?in cont era ca dup? o prim? ciorn? s? urmeze a doua, care s? fie cu cel pu?in zece la sut? mai scurt?. A trecut o lun?, apoi au trecut dou? ?i eu tot nu trecusem de titlu ?i de primul paragraf, care avea exact zece rânduri. Dac? t?iam zece la sut? aveau s? r?mân? numai nou? rânduri mari ?i late. Aveam un afurisit de blocaj ?i nu puteam avansa nici m?car un singur cuvânt peste cele zece rânduri scrise în prima zi. F?cusem o list? de personaje, le caracterizasem pe fiecare ca la carte, cuno?team ?i ac?iunea romanului pân? la crima ultimei fantome – era tot un roman horror –, dar asta nu m? ajuta absolut cu nimic.

A?a c?, de?i stima mea pentru maestru r?mânea neschimbat?, am modificat pu?in programul recomandat de el, adaptându-l ni?el temperamentului meu. Dup? plecarea celor dou? femei din via?a mea la treburile lor, f?ceam o cafea mare, trimiteam micul terrier cu nume de prim-ministru s? îmi aduc? ziarul de la poart?, m? a?ezam pe ?ezlongul de pe teras? ?i r?sfoiam ziarul local, f?r? s? îmi încarc memoria cu prea multe ?tiri din micul nostru or??el. ?tirile locale treceau prin mintea mea la fel de lin cum trecea adierea dimine?ii prin copacii p?durii ?i aveau, cel pu?in a?a credeam eu, un rol relaxant. Dup? ce sorbeam cafeaua pân? la ultima pic?tur?, scanam pu?in partea creatoare din mine în c?utarea unei r?m??i?e de roman. Cum nu g?seam nimic, porneam într-o mic? plimbare prin gr?dina din spatele casei, care se întindea pân? aproape de p?dure, urmat îndeaproape de terrierul care m? acompania cu pa?i m?run?i.
M? opream mai întâi la tumul – de fapt o simpl? movil? care se în?l?a vreo trei, patru metri într-o pant? lin?, complet acoperit? de iarb? ?i în care câinele s?pase o mul?ime de galerii cu un scop numai de el ?tiut. De fapt acum câ?iva ani, când am cump?rat casa ?i gr?dina, fostul proprietar – pentru a m?ri pre?ul, probabil – a încercat s? scoat? în eviden?? eventuala valoare a tumulului. „Sunt sigur c?, dac? v? face?i timp odat? s? s?pa?i numai un metru în tumul, ve?i descoperi lucruri pe care orice profesor de istorie ?i le-ar dori!“ Nu i-am dat niciun leu mai mult ?i am încercat s? îi explic c? exist? o mic? diferen?? între un profesor de istorie care scrie romane horror în timpul liber ?i un arheolog. Dup? ce am b?tut palma ?i am perfectat actele la notar, mi-a spus oarecum triumf?tor la desp?r?ire:

—De fapt, tocmai din cauza tumulului vând a?a de ieftin casa ?i gr?dina...
La întrebarea mea nerostit?, a ad?ugat:
În nop?ile cu lun? plin?, din tumul se aud sunete de clopote.

Apoi s-a aplecat spre mine ?i a continuat în ?oapt?, ca s? nu îl aud? notarul:
?i uneori se aud chiar voci ?i ?ipete.

Am zâmbit ?i i-am r?spuns tot în ?oapt?:
—Mul?umesc pentru aten?ionare! Promit c? în nop?ile cu lun? plin? vom ?ine geamurile închise ca s? nu ne deranjeze zgomotele.

Bineîn?eles c? în cei câ?iva ani de când ne-am mutat nu am auzit niciun fel de zgomote din tumul ?i, în afar? de interesul constant pe care i-l acorda terrierul, alt efect nu a avut asupra noastr?.
Deci, dup? ce m? opream la tumul ?i îl l?sam pe câine s? î?i fac? num?rul de atacuri simulate asupra unor du?mani imaginari, dup? ce mai s?pa zece-dou?zeci de centimetri în galeriile lui, ne continuam prin p?dure plimbarea. Culegeam absent dou?-trei fragi, speriam f?r? s? vreau câteva c?prioare ?i veveri?e, apoi, dup? ce m? udam bine de rou? pe pantaloni, m? întorceam spre cas? tot cu gândul la roman. Trecuser? trei luni de plimb?ri zilnice ?i eu eram tot la primul paragraf, a?a c? într-o zi, dup? plimbarea matinal? prin p?dure, am luat în mân? cartea maestrului s? v?d ce recomand? el atunci când ai un asemenea blocaj. Nici nu am deschis-o bine, c? am auzit telefonul sunând.
—Alo, Radu la telefon, am auzit eu o voce mai sonor? ca de obicei ?i, tocmai când am dat s? întreb de care Radu e vorba, mi-am adus aminte instantaneu, dar asta nu mi-a f?cut nicio pl?cere.

Era vorba despre un fost coleg de-al meu din liceu care acum p?storea ziarul local despre care tocmai vorbisem. Era ?i patron, ?i director la ziarul acela, ?i uneori m? întrebam cum naiba face c? reu?e?te s? scrie zilnic aproape singur cele opt, uneori ?aisprezece pagini ale fi?uicii lui. Din câte ?tiam, avea numai o secretar? ?i un b?iat pe care îl folosea pe post de reporter, dar mort, copt, în fiecare zi î?i scotea fi?uica lui nenorocit?. Uneori z?u c? îi invidiam for?a de munc? ?i capacitatea de a scrie mii de cuvinte zilnic despre subiecte atât de sterile cum ar fi via?a cotidian? a unui mic or??el.
—Spune, Radule, dar fii scurt, te rog, pentru c? m-ai oprit din scris, am spus eu ?i am privit la cele câteva rânduri am?râte aruncate pe prima pagin?.
—Maestre, am s? fiu cât de scurt am s? pot...
Dac? m? lua cu maestre, era clar c? iar voia vreo favoare. ?i, înainte de a apuca s? m? gândesc la cine ?tie ce groz?vii, continu?:
Am auzit c? lucrezi la un nou roman, care bineîn?eles c? va deveni un bestseller, ca tot ce a ie?it pân? acum de sub pana ta.
—Las? vr?jeala ?i treci la subiect, am morm?it deranjat de premoni?iile lui referitoare la un roman din care nu scrisesem nici m?car prima pagin?.
Am auzit cum fostul meu coleg î?i drege vocea, semn c? urma fie ceva imposibil, fie o mare gogom?nie.
—P?i, m-am gândit, începu el precaut, dac? nu ar fi bine s? public?m un mic fragment din romanul t?u în ziarul nostru. ?tii, numai câteva rânduri, doar atât cât s?-i facem pe oameni curio?i, cât s? se înghesuie ?i mai tare apoi s? î?i cumpere cartea.

Am privit lung cele câteva rânduri de pe coala alb? de hârtie. Am a?ezat apoi foaia altfel, a?a, mai pe diagonal?, dar tot zece rânduri r?mâneau.
—Alo! ?ip? Radu disperat la telefon, te-ai sup?rat? Era doar o propunere.
—Nu m-am sup?rat, Radule, departe de mine a?a ceva. Doar analizam propunerea ta. Va trebui s? discut cu cei de la editur? s? vedem ce p?rere au. Nu ?tiu precis ce se prevede în contract pentru asemenea situa?ii. Dar am s? te sun imediat cum am s? aflu ve?ti.
—Bine, atunci a?tept un telefon, ad?ug? Radu ?i închise înainte de a apuca s? mai spun ceva.
I-a? fi dat cu drag? inim?, nu un simplu fragment, ci un capitol sau chiar dou?, numai c? nu aveam de unde s? îi dau. Furios pe mine însumi, am strâns din din?i ?i am terminat de scris prima pagin? pân? au venit fetele. Nu c? mi-ar fi folosit la ceva, pentru c? spre sear?, când am recitit ce am scris, a trebuit s? rup foaia de hârtie în buc??ele mici ?i le-am aruncat ca s? nu le mai v?d.
Cineva m-a sf?tuit odat? s? încerc s? scriu la calculator, pentru c? posibilit??ile de interven?ie pe text sunt net superioare, a?a c? a doua zi diminea?? am scos de la naftalin? vechiul laptop, dar trebuie s? m?rturisesc c? nu tehnica era de vin?, pentru c? scrisul tot nu avansa nici a?a. Ocupat cum am fost cu laptopul ?i cu punerea lui în func?iune, nici nu am observat c? terrierul nu adusese ca în fiecare diminea?? ziarul. Nu c? i-a? fi dus cine ?tie ce lipsa, dar devenise un tabiet ?i parc? îmi venea greu s? îl încalc a?a, pe nepus? mas?. Am b?ut cafeaua ?i l-am chemat pe Churchill, pe care îl auzeam l?trând ca de obicei prin spatele gr?dinii, pe lâng? tumul.
A venit într-un târziu cu o mutr? sp?sit? ?i m-a privit de parc? ar fi b?nuit c? aveam s? îl cert.
—Ziarul, Churchill, du-te ?i adu ziarul!
S-a dus pân? la poart? ?i a amu?inat ostentativ pe lâng? cutia po?tal?, apoi s-a întors tot f?r? ziar.
M-am ridicat ?i m-am dus ?i eu pân? la poart?, unde am c?utat atât în cutie, cât ?i în locul unde îl arunca de obicei po?ta?ul, dar nu era ?i gata. Ori Radu se hot?râse s?-mi sisteze por?ia zilnic? de nout??i locale pân? îi dau un fragment de roman, ori Churchill g?sise o utilizare mai potrivit? pentru ziar.
M-am dus iar pe verand? ?i, de?i a doua ipotez? era pu?in plauzibil? ?inând seama cât de ascult?tor era bietul c??elu?, m-am hot?rât s? îl cert pu?in înainte de a-i da telefon lui Radu ?i de a afla ce anume se întâmpl?.
Am luat ziarul de ieri ?i i l-am fluturat amenin??tor câinelui prin fa??.
—Ziarul, Churchill, du-te ?i adu ziarul. S? nu îndr?zne?ti s? te întorci f?r? ziar.

S?racul c??el nu prea era obi?nuit s? fie certat, a?a c? mi-a aruncat o privire vinovat? ?i a plecat cu coada între picioare. Mi-era pu?in mil? de el, dar nu voiam s? î?i fac? un obicei din a rupe sau a ascunde ziarele. M-am luat cu scrisul, de data asta chiar am reu?it s? umplu ecranul laptopului cu un text de care eram mul?umit. Tocmai îl reciteam satisf?cut, când l-am v?zut pe Churchill c? vine într-o fug? spre mine cu ziarul în gur?. Am vrut s? îl cert, v?zând cât de mototolit ?i cu foile ude era, dar mi-am adus aminte de privirea lui vinovat?, a?a c? m-am mul?umit s? îl scarpin pu?in dup? urechi ?i apoi am c?zut la pace. Împ?cat cu mine însumi ?i cu textul pe care tocmai îl terminasem, am hot?rât c? merit înc? o cafea, a?a c? mi-am mai f?cut una ?i am luat ziarul la purecat. M?rturisesc c? abia la pagina a doua am observat c? nu e în regul? ceva ?i m-am dus glon? la calendarul pe care îl aveam atârnat în holul de la intrare. Pe calendar data era dou?zeci ?i trei mai, pe laptop la fel, la televizor tot ?tirile din dou?zeci ?i trei mai erau prezentate, numai în ziarul pe care mi-l adusese Churchill era data de dou?zeci ?i patru mai. ?i nu a trecut mult pân? s? observ c? nu era vorba de o gre?eal? de tipar. Ziarul era într-adev?r cu o zi înainte ?i descria evenimentele care abia erau în curs de desf??urare.
Pe prima pagin? scria despre o tamponare între dou? ma?ini care avusese loc ieri, adic? ast?zi, la ora dou?sprezece, chiar în fa?a po?tei. M-am uitat la ceas ?i am hot?rât c? dac? m? gr?besc am tot timpul s? ajung chiar dac? merg pe jos, pentru c? ar fi fost culmea s? iau ma?ina ?i s? fiu tocmai eu cel care provoac? tamponarea. Am ajuns la dou?sprezece f?r? câteva minute, am intrat la po?t? ?i m? preg?team s? cump?r câteva plicuri ?i timbre, când în spatele meu am auzit o bu?itur? puternic? ?i lume ?ipând.
Am ie?it ?i eu ?i am privit la vânzoleala care se produce în astfel de ocazii. Bine c? nu erau victime, pentru c? m-a? fi sim?it vinovat fa?? de ele c? nu am f?cut ceva ca s? le salvez. De?i stau s? m? întreb ce efect ar fi avut dac? m-a? fi pro??pit în mijlocul intersec?iei de la po?t?, strigând în gura mare: „Ave?i grij? cum conduce?i! În curând, aici se va petrece un accident“. Probabil c? a? fi reu?it s? fac în a?a fel încât s? se produc? mai mult de o singur? tamponare.
M-am întors gânditor spre cas? mergând cât mai încet posibil, în a?a fel încât s? pot întoarce problema pe toate p?r?ile. Puteam s? o întorc ?i s-o tot întorc, c? tot nu îi d?deam de cap?t.
În mod sigur, din motive care nu conteaz?, ziarul meu de ast?zi nu a fost adus. Iar câinele, micul meu câine, atunci când a fost certat, a f?cut cumva rost de ziar. De un ziar, numai c? de ziarul de mâine, a?a c? urma s? aflu de unde îl adusese ?i cu asta rezolvam problema.
Ajuns acas?, i-am dat ni?te cr?n??nele din care ?tiam eu c? îi plac în mod deosebit, apoi, cu o voce dulce, i-am ar?tat ziarul pe care tocmai îl adusese.

—Ziarul, Churchill, de unde ai ziarul?
A durat destul de mult pân? s? îl fac s? priceap? ce vreau, dar când s-a l?murit a luat-o încet spre gr?din? ?i – de ce eram eu oare sigur de asta? – s-a oprit în dreptul tumulului. L-am sc?rpinat iar dup? urechi ?i l-am îndemnat blând:
—Ziarul, Churchill, adu ziarul.
Churchill a intrat în una dintre multele galerii s?pate de el, l-am auzit l?trând tot mai îndep?rtat, ca ?i cum ar fi intrat într-o pe?ter? uria?? de unde l?tratul se auzea cu ecou, ?i dup? câteva minute a mai adus un ziar. L-am l?udat cât am putut de mult ?i i-am mai dat un pumn de cr?n??nele. Bietul câine era a?a de fericit c? m? mul?umise în sfâr?it, încât s?rea mereu în jurul meu ?i p?rea c? nu are de gând s? se mai opreasc? niciodat?. Apoi, într-un sfâr?it, m-a abandonat, a intrat într-o alt? galerie, de unde a ie?it în numai câteva clipe cu înc? un ziar. Sc?rpinat, cr?n??nele, mângâieri, pân? am sim?it nevoia s? m? a?ez pe o ridic?tur? a tumulului: ziarul adus a doua oar? era de poimâine! Aveam gura uscat?, dar nu aveam nimic la îndemân? s? îmi ud buzele ?i nici nu m? înduram s? p?r?sesc minunea pe care tocmai o descoperisem. Am stat ?i am respirat adânc, apoi mi-am for?at norocul ?i l-am trimis pe Churchill în alte galerii, pân? când s-au adunat în jurul meu nu mai pu?in de zece ziare cu date consecutive. Le-am strâns pe toate ?i le-am luat cu mine, apoi m-am închis în birou: comoara pe care o aveam nu putea fi cercetat? pe verand?, la vedere.
Nu mi-a luat mult s? observ c? din dou?zeci ?i ?apte mai, deci peste numai trei zile, gazeta local? începea s? publice în foileton romanul meu, câte un capitol pe zi. În ultimul ziar pe care îl aveam era publicat deja capitolul ?apte pe care se presupunea c? îl scrisesem. Era stilul meu oarecum, dar în mod sigur nu scrisesem a?a ceva. Nu înc?.
L-am sunat pe Radu ?i i-am spus c? am vorbit cu editura ?i c? nu are nimic împotriv? s? public chiar tot romanul, ?inând seama c? este vorba de un ziar local cu un tiraj total de numai cinci-?ase sute de exemplare. Urma ca de a doua zi s?-i trimit primele cinci capitole. Era s? m? scap ?i s? zic c? pe m?sur? ce câinele va mai scoate altele din tumul, i le voi trimite ?i pe celelalte, dar ?tiam c? nu ar pricepe gluma.
Bietul terrier a ajuns aproape obez de câte cr?n??nele m?nânc? zilnic, eu am reu?it s? copiez pe laptop din ziarele aduse de câine pân? la capitolul cincizeci ?i, dup? cum decurge ac?iunea, cred c? romanul se apropie de final. În mod sigur zilele astea îl voi termina de scris – sau ar fi trebuit s? folosesc termenul de copiat? Oricum, întrebarea final? nu o pot eluda, dar nici nu pot r?spunde la ea: din moment ce eu doar copiez cartea din ziar, a cui este mâna care scrie cartea?