proza romaneasca, un atelier literar interactiv in care puteti publica online creatiile voastre si proze clasice, de la proza scurta pana la romane integrale.

În mijlocul câmpiei, unde razele soarelui, ca o perdea, acopereau fereastra cerului prin care îl priveam, acolo dorm, ca într-un cimitir, amintirile copil?riei care mi-a r?mas demult în urm?. Ce îmi amintesc în aceast? sear? de iarn?, când afar? tocmai a încetat s? mai ning?, sunt vecinii casei în care am crescut. O cas? construit? cu fa?a la r?s?rit ?i cu spatele la apus. Un ?arpe care doarme nemi?cat, întins între cr?p?turile p?mântului în a?a fel încât lumina s? îi înc?lzeasc? solzii reci de os, iar întunericul s? o p?streze în interior de-a lungul somnului.
Din visele care m? poart? prin amintirile acelor vremuri, vecinul de la r?s?rit, nea Costel Mititelu, întrune?te ?i azi în imagina?ia mea chipul omului simplu. Al celui mai simplu om. Nu am mai întâlnit de atunci ?i pân? azi nici un om atât de simplu. Î?i între?inea familia muncind p?mântul. P?mântul altora. Tot ceea ce îi apar?inea era curtea împrejmuit? cu gard de vecini, casa cu dou? camere ?i pridvor construit? din c?r?mid? de p?mânt ?i un nuc falnic ?i roditor lâng? poart? la a c?rui umbr? a?ezase banca pe care, sear? de sear?, fuma ?igar? de la ?igar?. Mai mult decât orice iubea sapa cu care s?pa p?mântul. Eu cred c? era convins c? f?r? ea nu ar avea bani de ?ig?ri, de ?uic? ?i pentru nepo?ii pe care îi cre?tea pentru c? fiul lui, tat?l lor, murise de tân?r.
Îmi amintesc c? în fiecare diminea??, de la începutul prim?verii, când se sem?na p?mântul, ?i pân? la sfâr?itul toamnei, când se terminau de cules roadele lui, în fiecare diminea?? m? trezeau gugu?tiucii care cântau în p?rul pe care tata îl s?dise în mijlocul cur?ii când era copil ?i sunetul generat de ciocanul cu care nea Costel lovea gura de fier a sapei a?ezat? pe nicoval? pentru a o ascu?i. În mâna lui ciocanul era ca o dalt?. În acele momente, prin fuiorul de fum de ?igar?, chipul s?u plutea ca fa?a unei stânci aplecate de-asupra unui râu de munte. Loviturile de ciocan erau note muzicale iar sapa de fier, lovit?, da via?? unui armonios sunet asem?n?tor cu mu?c?tura cu care t?ia cu ea brazde în p?mânt. Acum, în amintirile mele, el a r?mas simfonia acelor lovituri de ciocan care ascu?ea sapa de fier.
Vecinul de la apus, nea Nic? Clopotiveanu, era în schimb cel mai complex om pe care îl întâlnisem în via?a mea. Chipul lui era o masc?, iar cuvintele lui ni?te sâsâituri ale unei limbi care adulmecau aerul din jur pentru a decide care este calea pe care o are de urmat. Era alunecos ?i venea din alte timpuri. Cel mai mult m? fascina povestea lui despre scara pe care trebuie s? o urci când ajungi, dac? ajungi, la papa de la Roma. Imagina?ia mea nu era suficient? pentru a cuprinde dimensiunile acestei în?l??ri. Când m? suiam pe coama casei, lâng? co?ul de fum al sobei în care tata f?cea focul iarna s? o înc?lzeasc?, acolo m? gândeam c? sunt, cumva, dup? cum povestea Nea Nic?, abia pe prima treapt? a acelei sc?ri celeste. M? uimea, îns?, mereu faptul c?, atât de multe câte ?tia despre cât este nevoie s? urci pentru a ajunge la papa de la Roma, pe care el nu îl v?zuse niciodat?, ?i despre care îmi povestea pentru c? ?i lui îi povestiser? cei din genera?iile de dinainte de el, locuia într-o cas? netencuit?, f?r? polat?, cu ferestre marii ca ni?te ochi de ciclop, pardosit? cu p?mânt ?i cu u?i de lemn vechi, neterminat? într-un cuvânt. Ba, mai mult, femeia pe care o ?inea nu numai c? nu îi era nevast?, ci era nemaipomenit de simpl?, incult?.
Abia acum în?eleg, cred, c? de fapt nu m-am n?scut în mijlocul câmpiei. Ci c? am tr?it pân? acum cu credin?a aceasta, pentru c? nea Costel Mititelu a fost un om simplu fiindc? el locuia la r?s?rit de casa în care am crescut. El a fost pentru mine soare. Nu astrul de pe cer, ci cel mai generos model de a fi f?r? a a?tepta ceva în schimb. Omul care sluje?te unealta f?r? de care nu ar tr?i. Asemenea Soarelui care, în lumea noastr?, ar fi lipsit de sens dac? nu ar mai r?s?ri. De?i el nu r?sare niciodat? de niciunde. St? în centrul lumii care i se învârte în jur ca într-un cerc, ca într-o sfer?. Un punct, cel mai mic, - ca ?i numele lui nea Costel -, Mititelu, unde r?mâne pentru c? devine o amintire ce revine. Nici m?car nu îmi mai amintesc cum a fost la înmormântarea lui.
?i în?eleg, totodat?, c? nea Costel Mititelu, cel de la r?s?rit, nu ar fi nimic altceva decât un punct insignifiant în universul meu de mijloc, dac? în amintiri nu ar fi r?mas nea Nic? Clopotiveanu la apus. O limb? de clopot ce love?te pere?ii metalici în bolta c?rora se leag?n? trezind cu sunetul ei aceste reverbera?ii. Nici la înmormântare lui nu îmi mai amintesc cum a fost.
În fapt, lumea copil?riei mele din mijlocul câmpiei, pe care o port în amintiri, este azi alc?tuit? din memoria loviturilor de ciocan cu care nea Costel Mititelu î?i ascu?ea sapa de fier în fiecare diminea?? în ritmul cântecelor de gugu?tiuci ?i din captivantele lumi despre care Nea Nic? Clopotiveanul îmi povestea lovind cu gândurile sale imaginare în inima gândurilor mele imaginare ca un clopot care parc? anun?? ?i acum ca atunci începutul nesfâr?it al unei slujbe de diminea??.